...Dar totdeauna cu o intensitate care dădea preţ orei trecătoare

Încăperile acestea în care locuiesc mi se par atât de primitoare încât mă întreb dacă este cu putinţă ca într-o zi să nu mai existe, dar reflecţiile astea n-au nicio logică. Mă uit cu prietenie la aceşti pereţi pe care am agăţat atâtea amintiri şi între care am trăit fericit sau neliniştit, dar totdeauna cu o intensitate care dădea preţ orei trecătoare. Admir spaţiul dintre o fereastră şi alta, şi tot ce văd prin uşa deschisă ca într-un interior olandez. Este o locuinţă la scară omenească, nu un sertar într-un imobil modern. Tăcerea este adâncă, lumina se plimbă de la un capăt la celălalt al zilei în această încăpere şi în această bibliotecă ce-o prelungeşte de cealaltă parte a unui culoar mărginit de vitrine.

(Julien Green, Jurnal)

Absurd de fericit

Nu povestim fericirea, dar sunt momente în care ne prinde fără vreun temei aparent, în plină boală, sau în timpul unei plimbări peste câmpii, sau într-o odaie întunecoasă în care ne plictisim; te simţi deodată absurd de fericit, fericit de moarte, adică atât de fericit că ai vrea să mori, pentru a prelungi la infinit minutul acela extraordinar. Am simţit asta ieri, într-un salon de ceai pe avenue de l'Opera, altă dată în timp ce citeam Sense and Sensibility, şi foarte adeseori în fragedă copilărie.

(Julien Green, Jurnal)

never short sentences

"… the short sentence is artificial – we use almost never short sentences, we make pause, or we hold on a part of a sentence end …but this characteristic, very classical, short sentence – at the end with a dot – this is artificial, this is only a custom, this is perhaps helpful for the reader, but for only one reason, that the readers in the last few thousand years have learned that a short sentence is easier to understand, this is also a custom, but if you think, you almost never use short sentences, if you listen …
This is not only when writing, when thinking, … in daily life – if you are in a bar, and if you drink with somebody – your friend, your acquaintance, an unknown person who speaks, who tells you something – he wants or she wants to tell this something very, very much, because we all have only one sentence, and we are looking for this sentence where we have some power to say something, for one sentence, in one life we have only one sentence and everybody in a bar or in a school or in a university or everywhere, in the street are looking for their own sentence, and this man or this woman doesn't look for a pause, for this artificial, very easily understandable kind of sentence, no, he or she always uses always very, very long, fluent word combinations – this is very fragile, but fluent, you can't cut it …"

interview with László Krasznahorkai


.

friendship

I am of the view that friendship is rare, not common. Friendship is difficult – it involves a struggle against what is now a widespread opportunism and cynicism. I think there really is such a thing as an art of friendship. I think it’s worth breaking off friendships when this art is being dishonoured – and doing so in the name of friendship.

Lars Iyer


.

Dacă reuşeai să le prinzi doar pe ele

Nu erau de fapt figurile, ci ochii. Nu erau nici formele în care apăreau acele feţe din grupurile de la marginea drumului, ci mai degrabă culorile. Şi acesta era un semn al noilor vremuri: faptul că departe, în Caucaz, aceste culori ale ochilor nu erau toate maro sau negru. La fel de des apărea şi verdele, albastrul, griul deschis sau închis. De reţinut: chiar dacă acele feţe erau deformate de epuizare, de disperare, mânie şi ură, pe ici pe colo chiar de poftă de crimă, chiar dacă din aceşti ochi radia răutate, absenţă, aroganţă sau, pur şi simplu, prostie - culorile înseşi erau benigne, dacă reuşeai să le prinzi doar pe ele, să le urmăreşti cum strălucesc, cum dansează. În mersul acestor mulţimi, pentru că fiecare om, fără nicio excepţie, privea în altă parte sau în gol, culorile acestea constituiau acum un fel de puls; pulsau spre cineva sau ceva. Aşa cum în trecere îţi vine să mângâi un copil străin pe creştet (şi uneori chiar o faci), sau aşa cum îţi vine uneori, pe stradă, să iei un bătrân pe după umeri (ceea ce nu faci de fapt niciodată), îţi venea, în acel moment, să mângâi cu vârfurile degetelor toţi aceşti ochi şi privirile lor, să le atingi cu buzele, căci culorile lor aproape se cereau mângâiate.

(Peter Handke, Don Juan (povestit de el însuşi) )

Siguranţa că vom cunoaşte textul în altă lumină

Există lecturi - ale aceluiaşi text - care sunt conştiincioase şi atât, lecturi care cartografiază şi disecă, lecturi care percep foşnetul unor sunete neauzite, care numără, din plăcere ori pentru a instrui, micile pronume gri, iar o vreme nu sunt conştiente nici de mere, nici de aur. Există lecturi subiective, care înhaţă semnificaţiile personale, dacă debordează de iubire, scârbă sau frică, scanează textul în căutarea iubirii, scârbei, fricii. Există - credeţi-mă - şi lecturi impersonale, în care ochiul minţii distinge mişcarea de înaintare a versurilor, iar urechea minţii le aude melodia.
Din când în când există lecturi care ne fac firele de păr de la ceafă - inexistentă blăniţă - să se ridice şi să tremure, când fiecare cuvânt arde şi străluceşte orbitor, clar, infinit, exact, ca pietrele de foc sau acele stelelor din cerul nopţii, lecturi în care siguranţa că vom cunoaşte textul în altă lumină, mai temeinic, mai satisfăcător, o ia înaintea oricărei capacităţi de a spune ce anume ştim şi cum am aflat. La aceste lecturi, senzaţia că textul este absolut nou, că n-a mai fost văzut, e urmată, aproape instantaneu, de sentimentul că textul a fost întotdeauna acolo, că noi, cititorii, ştiam că este acolo, că am ştiut întotdeauna că este aşa cum este, deşi acum, pentru întâia oară, ne recunoaştem cunoaşterea, fiind deplin conştienţi de ea.

(A. S. Byatt, Posesiune)

in this short life

Emily Dickinson


.