O minciună care nu mă deranjează

Toate crimele întunecate de care ne crezuserăm vinovate erau mituri, poveşti pe care le ticluiserăm de frică. Nu ne aşteptam la lucruri bune printre cele rele. Doar partea întunecată a tuturor poveştilor ne rămânea în minte. Nu ştiuserăm niciodată că disperarea poate să fie mincinoasă. Aşa că în acel moment nu simţeam decât maşina cum se zgâlţâie ca o capsulă rece de oţel pe care o lansasem în întunericul ce se apropia cu paşi repezi.
Doar când privesc în urmă mă gândesc că lumina limpede a adevărului ar fi trebuit să ne umple, ca zâna din poveste care duce în braţe un trup frânt printre tot felul de monştri. Mă gândesc la tunelul întunecos de lumină albă în care spiritul ar putea să zboare când mori, sau cel puţin aşa au povestit unii care şi-au revenit după diferite accidente de maşină şi insuficienţe cardiace şi înecuri, datorită defibrilatoarelor şi a electricităţii, sau după ce răsuflarea vreunui bun samaritean îngenuncheat a umplut nişte plămâni blocaţi, ca să poată respira din nou. Poate asemenea povestiri sunt doar artificiile neurologice ale morţii, ultimul spectacol de lumini al creierului. Dacă e aşa, e o minciună care nu mă deranjează.

(Mary Karr, Clubul mincinoşilor)

Acest anotimp, ce n-are decât sfârșit, nu și început, ne aduce într-o stare care pentru noi este atât de străină și firească, încât ne-ar putea ucide.

"Este foarte ușor să fii vesel la începutul verii. Ai inima sprințară, mersul acceptabil și ești destul de binevoitor față de viața care urmează (...).
Acest anotimp, ce n-are decât sfârșit, nu și început, ne aduce într-o stare care pentru noi este atât de străină și firească, încât ne-ar putea ucide.
Suntem purtați pur și simplu de o adiere, oriunde are ea chef, și nu trebuie să fie lipsit de haz când, duși de vânt, ne apucăm frunțile sau când căutăm să ne liniștim prin cuvintele rostite, apăsându-ne pe genunchi vârfurile subțiri ale degetelor. În timp ce, altminteri, suntem destul de politicoși până la un anumit punct și nu dorim să știm nimic clar despre noi, acum se întâmplă să căutăm astfel de clarificări, vădind însă o anumită neputință în felul în care o facem în glumă, ca și cum am încerca să ne dăm osteneala să prindem niște copilași ce umblă încet, cu pași mărunți, prin fața noastră. Ne croim drum scormonind aidoma cârtițelor și ieșim - negri din cap până-n picioare și cu părul catifelat - din galeriile noastre îngropate-n nisip, întinzându-ne spre cer bietele noastre piciorușe roșii, care imploră blândețea milei."

(FRANZ KAFKA, CORESPONDENȚĂ, I, SCRISOARE CĂTRE MAX BROD)

Eu nu ascult o anumită limbă, ci intonația și ritmurile vorbirii

"Vasăzică nu citiți niciodată franțuzește, m-am mirat eu așa cum se mai miraseră și mulți alții. Nu, mi-a răspuns, vezi tu eu percep totul cu ochii așa că orice aș auzi pentru mine totuna e. De fapt eu nu ascult o limbă anumită, ci intonația și ritmurile vorbirii. Cuvintele și frazele le văd, nu le aud. De altfel pentru mine nu există decât o singură limbă, iar aceea e engleza. Să fiu înconjurată de persoane care habar n-au de limba engleză a fost marea mea satisfacție de-a lungul acestor ultimi ani. Asta mi-a îngăduit să fiu încă și mai singură cu privirea mea și cu engleza. Nu știu dacă în alt chip ar fi fost cu putință să devină engleza totul pentru mine. Și niciunul dintre cei din jurul meu nu e-n stare să citească nici măcar un cuvânt scris de mine, mulți nici măcar nu știu cu ce mă ocup. Nu, îmi place să trăiesc împreună cu o mulțime de oameni și să fiu singură cu engleza și cu mine însămi. "


(Gertrude Stein, Autobiografia lui Alice. B. Toklas)

Ce fel minunat de a trăi

" Am fost mereu atras de frumuseţea limbii. Dacă aş putea scrie n-aş mai practica nicio altă artă. Am scris odată o scrisoare, n-am mai trimis-o, unei femei de care eram îndrăgostit cu adevărat. Mă chinuiam serios: singurul fel în care am reuşit să scap a fost să-i scriu. M-am pus pe scris şi când am ridicat capul trecuseră deja cinci ore, de parc-ar fi fost cinci minute. Şi m-am gândit: Ce fel minunat de a trăi. ".

(Al Pacino, Autobiografia, În dialog cu Lawrence Grobel )

Însă Parisul era un oraş foarte vechi şi noi eram tineri şi nimic nu era simplu aici

Sărbătoarea continuă

de Ernest Hemingway





Citate:

* " (...) mă întrebam în ce măsură trebuia pus pe seama foamei ce simţiserăm acolo, pe pod. Am întrebat-o pe soţia mea şi ea mi-a răspuns:
- Nu ştiu, Tatie. Sunt atâtea feluri de foame. Şi primăvara sunt şi mai multe. Da'  acum mi-a trecut.
(...) Am mâncat foarte bine la Michaud după ce am reuşit să găsim un loc; însă după ce-am terminat de mâncat şi nu se mai punea problema foamei, sentimentul acela pe care-l avuseserăm pe pod şi care semăna cu foamea ne-a urmărit până şi în autobuzul spre casă. Era tot acolo şi atunci când am intrat în casă, şi după ce ne-am băgat în pat şi am făcut dragoste pe întuneric. Când m-am trezit în timpul nopţii, iar ferestrele erau deschise şi razele lunii luminau acoperişurile caselor înalte, era tot acolo. Mi-am întors faţa dinspre lumina lunii şi m-am băgat la întuneric, însă tot nu reuşeam să adorm, aşa că am stat treaz şi m-am gândit la treaba asta. De două ori ne treziserăm amândoi peste noapte, însă acum soţia mea dormea liniştit şi luna îi lumina chipul. Trebuia să încerc să mă gândesc la treaba aia şi să termin cu ea, însă eram prea prost. Viaţa păruse aşa simplă de dimineaţă, când mă trezisem şi văzusem acea primăvară înşelătoare şi auzisem cimpoiul bărbatului aceluia cu turma de capre după el şi apoi coborâsem şi cumpărasem programul curselor.
Însă Parisul era un oraş foarte vechi şi noi eram tineri şi nimic nu era simplu aici, nici măcar sărăcia, nici banii picaţi din cer, nici clarul de lună, nici binele sau răul, nici respiraţia unei femei care doarme lângă tine scăldată în razele lunii. "

* " Pe atunci ajunsesem să ştiu că orice lucru, bun sau rău, lasă un gol în tine atunci când se termină. Dacă-i un lucru rău, golul ăla se umple de la sine. Dacă-i bun, nu-l poţi umple decât găsindu-ţi ceva şi mai bun. "

* " Se spune că în fiecare dintre noi sunt însămânţate viitoarele lucruri pe care le vom face, însă mie mi s-a părut mereu că, la aceia care ştiu să glumească în viaţă, seminţele sunt acoperite cu un sol mai bun şi cu un strat mai gros de îngrăşământ. "

* (despre Scott Fitzgerald) " Talentul său era la fel de natural ca desenele imprimate de pulbere pe aripile unui fluture. Într-un timp, n-a fost conştient de talentul său mai mult decât este fluturele de acel desen, aşa că nu şi-a dat seama când desenul a fost şters sau stricat. Mai târziu, a devenit conştient de aripile sale stricate şi de cum erau ele construite - atunci a învăţat să gândească, însă nu mai putea zbura, fiindcă pierduse pasiunea pentru zbor şi tot ce-i mai rămăsese era să-şi amintească de acele vremuri când zborul nu necesita niciun efort. "

" Zâmbesc când mă gândesc la viaţa mea. La toată viaţa mea "

 Însemnări de viaţă

de Eleanor Coppola


Însemnările lui Elenor Coppola, soţia lui Francis Ford Coppola, se întind pe parcursul a două decenii, mai precis între 1986-2005; cele mai multe dintre ele redau episoade din viaţa familiei, unele funciar intime, altele devenite astfel prin subiectivizarea pe care o presupune în general ideea unui jurnal. Nu respectă cronologia, ci mai mult un fel de lege internă, ca o memorie involuntară periferică, deoarece se declanşează, în cea mai mare parte, la vederea unui obiect sau a unei imagini - simbol.
Găsesc Însemnărilor două merite de bază, constituind motive pentru care ar merita văzute, dincolo de aportul cultural implicit, pentru cei doritori de can-can-urile platourilor de filmare de la Naşul sau Rătăciţi printre cuvinte, filmul regizat de Sofia Coppola.
Primul dintre ele, care pentru mine a contat întotdeauna foarte mult atât în privinţa cărţilor cât şi a oamenilor, este sinceritatea - aproape masochistă în cazul lui Eleanor, deşi, cum se va vedea, ar fi avut motive să se ascundă, aşa cum facem mulţi dintre noi, atât faţă de ea, cât, mai ales,de un public nemilos ( şi era, în mod evident, cineva căruia i-ar fi prins tare bine nişte elogii şi o doză mare de înţelegere ). Devine adesea deconcertant, aproape brutal felul în care îşi mărturiseşte frustrările; e adevărat că toată lumea trebuie să se fi gândit că nu e uşor să trăieşti ca mamă în mijlocul unei familii cu gene de genialitate reclamată imperativ, să îţi apară doar antebraţul în fotografiile de pe covorul roşu, alături de chipul bonom şi popular al lui Francis. Cu atât mai mult cu cât îţi place pictura, ţesăturile, literatura, decoraţiile-şi tot ce înseamnă în genere artă, iar la 26 de ani renunţi la tot pentru a avea grijă de soţ şi copii. Dar cred că nimeni nu s-ar fi aşteptat ca ea să o mărturisească atât de frust; în naraţiuni şi mici eboşe reprezentative din care oricine îşi dă seama că are serioase înclinaţii de persoană: anxioasă; depresivă; maniacă si monomaniacă; panicată; lipsită de o încredere elementară în sine; în sfârşit, care o face să se consume în analize şi neputinţe cam naive. Mult timp, e aproape imposibil să o găsim în Jurnal singură-în sensul că, şi atunci când îşi analizează emoţiile şi gândurile proprii, un cordon ombilical invizibil o leagă de ceilalţi - devine aproape evident pentru oricine că sursa tuturor impresiilor ei sunt cei pe care îi iubeşte, că ei sunt bucuria, chinul şi miezul frustrărilor, cei care nu o lasă în pace, cei fără de care nu poate trăi singură nicio secundă. Plecată cu Francis pentru a promova filmele lui  în străinătate, nu visează decât la atelierul ei de pictură de acasă; aflată singură în atelier, îşi doreşte să fie cu el şi să îi acopere umerii cu un pulover sau să facă pentru Sofia pricomigdale. Abia în partea a doua, odată cu înaintarea în vârstă, Eleanor pare să găsească un fel de linişte şi independenţă, construite tot pe măsura ei, o armonie făurită din obiecte şi peisaje, din atingeri delicate şi gusturi; şi, evident,şi din mulţumirea celorlalţi, însă intensitatea tribulaţiilor din trecut se disipă într-un cântec de pasăre sau în imaginea unei căni de ceai. Naraţiunea lasă loc descrierii-şi eu cred că este o alegere bună.
Al doilea lucru care salvează cartea şi omul este atenţia pentru frumos; un spirit de observaţie măiastru, panoramă şi detaliu dansează în ceea ce, de deasupra cărţii, ajungi să vezi cu adevărat; centrarea pe câte o secvenţă aparent nesemnificativă care redă, nu ştii cum, o atmosferă opulentă sau austeră exact aşa cum pulsa ea, o mărturie care face mai mult, uneori, decât ceea ce gândeşte în mod personal despre un lucru. Atunci, pe fundalul acestor băi de trăire autentică în care se scaldă, ştiind şi cât le căutase, ai impresia că înţelegi mult mai mult - şi, cu atenţia mărită şi la tine, cel care judeci peste pagina rece, îţi dai seama cât potenţial are fotografia de pe coperta cărţii: ei doi, fericiţi pe cele două biciclete pe care îşi plimbă copiii, o imagine putin construită, poate,puţin facilă, poate, a unui cuplu american, mereu fericiţi ei pe bicicletele lor; şi totuşi, în finalul Însemnărilor, acest adevăr transpare: "Zâmbesc când mă gândesc la viaţa mea. La toată viaţa mea."
Ce vreau să spun este, în esenţă, destul de simplu: dacă are defecte, ele sunt mereu dublate de o calitate care se revarsă asupra celorlalte şi are, în plus, demnitatea de a nu-i supăra prea mult pe ceilalţi (eu le-aş numi mai degrabă neajunsuri). Defectele ei sunt aceleaşi ca ale tuturor, dar fac parte dintr-un drum, un drum al ei, cea care are voinţa şi curajul de a cunoaşte, de a mărturisi, ceea ce pare straniu pentru o persoană care, cum am spus, nu se poate percepe pe sine decât în relaţii. Nu sunt reale decât pentru ea; te poate oripila, de exemplu, un gând pe care îl are la un moment dat, când are impresia că o invidiază pe Sofia pentru succesele ei; dar te mişcă până la empatie cum îngheaţă alături de ea pe platourile de filmare şi tresare ori de câte ori o vede obosită sau descurajată.
Eleanor pare să fi învins, întru câtva, destul de mult, dacă stai să te gândeşti la cât de mare este pentru ea viaţa. Mie, una, mi se pare un copil bosumflat care debordează mai apoi de dragoste şi energie când îl bagă cineva în seamă, fiind gata de sacrificii nebănuite; mi se mai pare că este ea însăşi o piesă de important echilibru pentru o familie atât de nomadă şi înzestrată; mi se pare că seamănă mult cu Acompaniatoarea Ninei Berberova, omul din umbra lucrurilor importante; aş putea să o văd şi ca pe un câine credincios, moale şi brun, care te roagă din ochi să îl ierţi - asta dacă ar trebui iertate faptele unui spirit trist şi curajos.


                                                          CITATE                                                                       


- Despre atelier : " Atelierul meu se află pe o creastă. Uşile mari, de hambar, dau spre un luminiş plin de ierburi sălbatice, verzi şi noi, crescute printre frunzele căzute şi prin jurul smocurilor cenuşii de iarbă de anul trecut. De cealaltă parte, stejari plini de viaţă sunt iluminaţi din spate de soare; fâşii de muşchi verde-strălucitor se întind pe ramurile lor întunecate. Este orbitor de însorit după zilele cu ploi violente. "
- Despre călătorii: "Priveam o femeie cu un prunc adormit prins la spate cu o legătură, pictând cu ceară fierbinte un desen complex de batic pe o bucată îngustă de material. Folosea o pensulă fină, făcută din cinci fire din propriul ei păr, prinse într-un condei. "
- Despre fericire: " M-am trezit în zori, când lumina filtrată de siluetele straturilor de ramuri căpăta o nuanţă cenuşie. Reţeaua groasă şi întunecată de frunze tremura în vânt. Fereastra cu plasă este deschisă, iar aerul proaspăt al dimineţii poartă în încăpere mirosul discret de flori de magnolie. Aud fâlfâitul de aripi al unei raţe sălbatice care îşi ia zborul din iaz. Sunt atât de fericită să fiu acasă, în patul meu nemaipomenit de confortabil, ascultând respiraţia regulată a lui Francis, care doarme lângă mine. "