Mult înainte de a cunoaste sumara formula calinesciana referitoare la poezie - sentiment sterilizat de tehnica - am simtit ca pe o fatalitate contradictia dintre sufletul si înfatisarea unei poezii, am simtit, mai precis, nevoia ca înfatisarea unei poezii sa fie cât mai putin epatanta, cât mai nesclipitoare si mai lipsita de podoabe, pentru a nu distrage atentia de la ceea ce ea îmbraca numai, de la ceea ce - în mod fatal si atât de adesea dezastruos - nu poate exista în afara materiei care se numeste cuvânt. Din pacate, stiu poeme asemenea acelor medievale vesminte pastrate în muzee, atât de bogat împodobite încât stau singure în picioare, existând orgolioase în sine, fara nevoia de a îmbraca un trup viu, si mi-a fost întotdeauna teama de tendinta si puterea formei de a se substitui fondului de a profita de fatalitatea potrivit careia acesta nu poate exista în afara ei. De la aceasta intuire a dilemei în care poezia are de ales între a nu exista sau a exista tradata de cuvânt, de la aceasta asimilare a actului de creatie cu presimtirea unei nenorociri, am ajuns cu vremea la întelegerea poeziei ca un continuu si riscant efort de renuntare la forma, de diminuare a ei pâna la punctul primejdios în care pot sa stea în cumpana gândul spus si cel nespus. Importanta a devenit astfel nu spunerea, ci sugerarea, determinant a devenit raportul dintre ceea ce se întelege si ceea ce se exprima.
Sa exprimi putin, pentru a sugera enorm; sa spui si mai putin, pentru a sugera si mai mult; sa nu mai spui nimic pentru a subîntelege totul - iata treptele unei apoteoze pe cât de ideale, pe atât de imposibile.
A prefera poeziei tacerea - care o cuprinde în sine asa cum albul cuprinde în sine toate culorile - este în acelasi timp logic si aberant: logic, pentru ca se vorbeste atât de mult, încât rostul poeziei a devenit acela de a restabili tacerea; aberant, întrucât cine ar mai fi în stare atunci sa deosebeasca tacerea de liniste?! A prefera poeziei tacerea - preferinta îmbogatita de sentimentul imposibilitatii ei - înseamna a accepta definitia potrivit careia capodopera nu este o chestiune de forma, ci de absenta a formei. În felul acesta, aproape sinucigas, îmi permit sa nutresc enorma iluzie de a ma sustrage definitiei calinesciene. Am visat întotdeauna o poezie simpla, eliptica, aproape schematica, având farmecul desenelor facute de copii în fata carora nu esti niciodata sigur daca nu cumva schema este chiar esenta.
Ana Blandiana
.
