Din ce profunzimi aş smulge rândurile mele!

M-am şi gândit adesea că pentru mine cel mai bun mod de viaţă ar fi să stau încuiat, cu lucrurile necesare scrisului şi cu o lampă, în ultima încăpere a unei hrube vaste. Mâncarea ce mi s-ar aduce ar fi depusă de fiecare dată la mare distanţă de odaia mea, dincolo de uşa cea mai îndepărtată a hrubei. Drumul într-acolo ar fi singura mea plimbare şi l-aş parcurge în halat, trecând pe sub toate bolţile hrubei. Apoi m-aş întoarce la masa mea, aş mânca încet şi cu băgare de seamă şi aş reîncepe numaidecât să scriu. Ce aş scrie atunci! Din ce profunzimi aş smulge rândurile mele!

Tot ce vreau este să-mi petrec nopţile scriind într-un iureş. Si mai vreau să mă prăbuşesc sau să-nnebunesc din cauza asta, fiindcă aceasta este condiţia necesară, prevăzută de mult.

(Franz Kafka, Corespondenţă, vol. II)

Ceea ce rămăsese nu era decât o stranie încântare și, de asemeni, o adâncă și grandioasă emoție

Până la istovirea totală, scrie-voi înainte. Dacă nu scriu acum ceea ce am de spus, apoi nu știu de voi mai apuca s-o fac vreodată.
Și necontenind să se reverse, ca o lumină ce străbate o ceață, iuțeala lui nu încetinea câtuși de puțin. Dimpotrivă, înecându-și inhibițiile în amețitoare puhoaie, lăsa acele puhoaie să se prăvălească în cascade, spre a-l purta cu ele, până ce ajunse a le fi cu totul prizonier și, uitând de toate și de orice, în cursul acelei revărsări, îngădui propriului penel s-o ia la goană ca un torent.
Ceea ce oglindeau în acea clipă ochii lui nu era nici bucurie, nici tristețe, nici dragoste, nici ură. Ba, mai mult, orice temeri de vrăjmășia criticii dispăruseră. Ceea ce rămăsese nu era decât o stranie încântare și, de asemeni, o adâncă și grandioasă emoție. Cei străini de atari simțiri nu pot gusta clipele intelectuale a ceea ce se cheamă a fi cufundat în litere, nici nu pot înțelege spiritul necruțător al omului de litere. Se afla aci și nicăieri altundeva, trăia viața - și pleava mâhnirii, odată scuturată și îndepărtată, oare nu viața strălucea în toată măreția ei, ca un aur neîntinat, înaintea ochilor lui?

(Ryunosuke Akutagawa, Cufundat în litere)

Fiecare firicel de praf cântărea pentru el la fel de mult ca întregul masiv Atlas.

 
De altfel Dakyns, care atunci când își prezenta ideile era adesea cuprinsă de niște stări de entuziasm care aproape că te îngrijorau, încercase să pătrundă cu cel mai mare interes personal scrupulele scriitoricești ale lui Flaubert, scriitor care cădea permanent pradă unei stări de teamă de a nu scrie ceva greșit, teamă ce îl făcea să rămână țintuit uneori săptămâni și luni în șir pe canapea, speriat că nu avea să mai fie în stare să scrie niciodată nici măcar jumătate de rând fără a se compromite în modul cel mai penibil cu putință. În astfel de perioade, spunea Janine, nu numai că i se părea imposibil să mai scrie vreodată, ci, mai mult, era convins că până atunci scrisese numai erori și minciuni sfruntate dintre cele mai impardonabile și cu consecințe incalculabile. Janine afirma că scrupulele lui Flaubert și-ar afla temeiul în tâmpirea generală care avansa tot mereu, pe care el o observa și despre care credea că i-ar fi cuprins deja și propriul cap. Era o senzație de cufundare în nisip, ar fi spus el odată. Poate că din această cauză, era de părere Janine, nisipului îi revine o importanță atât de mare în toate operele lui Flaubert. Nisipul, spunea ea, cucerește totul. Necontenit visele nocturne și diurne ale lui Flaubert ar fi fost străbătute de niște nori uriași de praf care se ridicau din câmpiile aride ale continentului african, luând-o apoi înspre nord, pe deasupra Mării Mediterane și a Peninsulei Iberice, spre a se lăsa în cele din urmă înapoi pe pământ, precum cenușa, deasupra grădinilor Tuileries, a vreunei suburbii a Rouen-ului ori a vreunui orășel de provincie de prin Normandia, și care pătrundeau în cele mai mărunte interstiții. Într-un grăunte de nisip din căptușeala unei haine de iarnă a Emmei Bovary, spunea Janine, Flaubert a văzut întreaga Sahara, iar fiecare firicel de praf cântărea pentru el la fel de mult ca întregul masiv Atlas.

(W. G. Sebald, Inelele lui Saturn)

Ce fel minunat de a trăi

" Am fost mereu atras de frumuseţea limbii. Dacă aş putea scrie n-aş mai practica nicio altă artă. Am scris odată o scrisoare, n-am mai trimis-o, unei femei de care eram îndrăgostit cu adevărat. Mă chinuiam serios: singurul fel în care am reuşit să scap a fost să-i scriu. M-am pus pe scris şi când am ridicat capul trecuseră deja cinci ore, de parc-ar fi fost cinci minute. Şi m-am gândit: Ce fel minunat de a trăi. ".

(Al Pacino, Autobiografia, În dialog cu Lawrence Grobel )

Cerul-nu-doar-trandafiriu

"Lucrul de care mă tem cel mai mult, cred, este moartea imaginaţiei. Când afară cerul e doar trandafiriu, iar acoperişurile doar negre: mintea aceea fotografică, cea care, paradoxal, spune adevărul despre lume, dar adevărul lipsit de valoare. Acel spirit sintetizator, acea forţă "modelatoare" care izbucneşte prolifică şi-şi creează propriile lumi cu mai multă inventivitate decât Dumnezeu - iată ce-mi doresc."

Sylvia Plath, Însemnări de la Cambridge.

Acel totdeauna lung care se sfârșește așa de brusc

" Munca, scrisul, ăsta e singurul lucru, unicul lucru care mă face să mă simt bine și, până la urmă, la dracu', e viața mea și am de gând s-o trăiesc așa cum  vreau, unde vreau. Și locul în care eram acum îmi plăcea foarte mult. Cerul era mai frumos ca-n Italia. Era pe dracu'. Cel mai frumos cer se găsește în Italia, în Spania, în nordul Michigan-ului, toamna, și în golful Cubei. Așa că exista cer mai frumos decât ăla de deasupra mea. Dar nu și țară mai frumoasă.
Și nu mai voiam altceva decât să mă întorc în Africa. Nici n-o părăsisem încă, dar când se întâmpla să mă trezesc în timpul nopții, rămâneam întins ascultând zgomotele din jur și mi-era deja dor de ea.
Și atunci, cum mă uitam la cer prin tunelul pe care coroanele copacilor îl formau deasupra râpei, cum mă uitam la cerul pe care se plimbau nori albi purtați de vânt, iubeam așa mult ținutul ăla și eram atât de fericit, cum ești după ce ai făcut dragoste cu o femeie pe care o iubești cu adevărat - când, golit, simți cum începi să te umpli la loc și asta e, nu poți să le ai pe toate, dar totuși ceea ce se petrece în clipa aia îți aparține, și vrei tot mai mult și mai mult, să ai, să fii, să trăiești, s-o ai acum și pentru totdeauna, pentru acel totdeauna lung care se sfârșește așa de brusc; să încremenești timpul în loc, și câteodată să fie așa de încremenit, încât să aștepți să-l auzi pornindu-se din nou, însă el se pornește tare greu. Totuși nu ești singur, pentru că, dacă ai iubit-o vreodată fericit și fără tragedie, ea te va iubi pentru totdeauna - indiferent pe cine altcineva iubește sau pe unde umblă, tot pe tine te iubește mai mult. Deci, dacă ai iubit vreo femeie și vreo țară, ești un om norocos - după aia poți să și mori, că nu mai contează. Și acum eram în Africa, și eram flămând după mai mult - voiam să văd cum e când se schimbă anotimpul, când încep ploile și nu e nevoie să te tot muți, neajunsuri pentru care plătești ca să ți se pară totul mai real, să știu numele tuturor copacilor, ale animăluțelor și ale tuturor păsărilor, să învăț limba și să am mult timp de stat, să iau lucrurile încet. Toată viața mi-a plăcut natura, e mai bună decât oamenii. Pe oameni nu-i pot iubi decât pe rând și câte puțini. "

(Hemingway, Dealurile verzi ale Africii)

Cele treisprezece feluri de a privi o mierlă

Nimeni nu poate vedea adevărul. Pentru că te orbeşte. Priveşti şi vezi doar o parte din el. Altcineva îl priveşte şi vede o parte oarecum diferită a lui. Dar, luate împreună, adevărul se află în ceea ce au văzut, deşi nimeni n-a văzut întregul adevăr (...) Aşa cum aţi spus, e vorba de treisprezece feluri de a privi o mierlă. Dar adevărul iese la iveală atunci când cititorul a parcurs toate cele treisprezece feluri în care te poţi uita la o mierlă, şi atunci el obţine propria imagine a mierlei, a paisprezecea, care, îmi place să cred, e adevărul.

William Faulkner

o cale spre mine

"I don't create poetry, I create myself, for me my poems are a way to me."



Edith Södergran