Ceea ce rămăsese nu era decât o stranie încântare și, de asemeni, o adâncă și grandioasă emoție

Până la istovirea totală, scrie-voi înainte. Dacă nu scriu acum ceea ce am de spus, apoi nu știu de voi mai apuca s-o fac vreodată.
Și necontenind să se reverse, ca o lumină ce străbate o ceață, iuțeala lui nu încetinea câtuși de puțin. Dimpotrivă, înecându-și inhibițiile în amețitoare puhoaie, lăsa acele puhoaie să se prăvălească în cascade, spre a-l purta cu ele, până ce ajunse a le fi cu totul prizonier și, uitând de toate și de orice, în cursul acelei revărsări, îngădui propriului penel s-o ia la goană ca un torent.
Ceea ce oglindeau în acea clipă ochii lui nu era nici bucurie, nici tristețe, nici dragoste, nici ură. Ba, mai mult, orice temeri de vrăjmășia criticii dispăruseră. Ceea ce rămăsese nu era decât o stranie încântare și, de asemeni, o adâncă și grandioasă emoție. Cei străini de atari simțiri nu pot gusta clipele intelectuale a ceea ce se cheamă a fi cufundat în litere, nici nu pot înțelege spiritul necruțător al omului de litere. Se afla aci și nicăieri altundeva, trăia viața - și pleava mâhnirii, odată scuturată și îndepărtată, oare nu viața strălucea în toată măreția ei, ca un aur neîntinat, înaintea ochilor lui?

(Ryunosuke Akutagawa, Cufundat în litere)

ca și cum ți s-ar fi arcuit sprâncenele

Pe câmpul deschis, peste care își trăgea diagonalele sale obișnuite, căpătase consistență acea dez-numire, care tocmai se înfiripase și crescuse odată cu căderea zăpezii și prin singurătatea lui. Era o trăire care, poate, în alte timpuri, s-ar fi chemat ”dizolvare a limitelor” sau ”ieșire din propriul sine”. Să fie în sfîrșit afară, doar afară, cu lucrurile, asta era un fel de entuziasm; era așa, ca și cum ți s-ar fi arcuit sprâncenele. Da, să te eliberezi de nume, ce entuziasm; te simțeai, precum legendarul pictor chinez, dispărut în tablou.... Era ciudat că atât de mulți oameni, când sunt singuri.... seamănă cu acele mașini zgomotoase care abia așteaptă să fie repuse în mișcare, în timp ce, pentru el, contrariul era, de obicei, adevărat: abia singur cu lucrurile, fără nume, începea el să funcționeze cu adevărat. Dacă cineva l-ar fi întrebat atunci cum îl cheamă, răspunsul ar fi fost: ”Nu am nici un nume”, și cu atâta seriozitate spus, încât cel care pusese întrebarea l-ar fi înțeles pe loc.

Peter Handke, După-amiaza unui scriitor

.