Însă când ardea lemn aruncat de valuri, îi trezea o tulburare pe care n-o putea defini

Uneori avea obiceiul să stingă lampa și să se întindă jos pe covor și să urmărească jocul de culori pe care-l dădeau flăcării sarea și nisipul ce pătrunseseră lemnul. Stând pe podea, era la acelasși nivel cu lemnele care ardeau și vedea exact linia flăcării acolo unde se desprindea de lemn și asta îl și întrista și-l făcea fericit totodată. Orice lemn care ardea îl tulbura totdeauna în chipul acesta. Însă când ardea lemn aruncat de valuri, îi trezea o tulburare pe care n-o putea defini. Îi trecea prin minte că poate nu era bine să-l pună pe foc când îl îndrăgise atât de mult; dar nu se simțea câtuși de puțin vinovat.

(Ernest Hemingway, Insulele lui Thomas Hudson)

ca și cum ți s-ar fi arcuit sprâncenele

Pe câmpul deschis, peste care își trăgea diagonalele sale obișnuite, căpătase consistență acea dez-numire, care tocmai se înfiripase și crescuse odată cu căderea zăpezii și prin singurătatea lui. Era o trăire care, poate, în alte timpuri, s-ar fi chemat ”dizolvare a limitelor” sau ”ieșire din propriul sine”. Să fie în sfîrșit afară, doar afară, cu lucrurile, asta era un fel de entuziasm; era așa, ca și cum ți s-ar fi arcuit sprâncenele. Da, să te eliberezi de nume, ce entuziasm; te simțeai, precum legendarul pictor chinez, dispărut în tablou.... Era ciudat că atât de mulți oameni, când sunt singuri.... seamănă cu acele mașini zgomotoase care abia așteaptă să fie repuse în mișcare, în timp ce, pentru el, contrariul era, de obicei, adevărat: abia singur cu lucrurile, fără nume, începea el să funcționeze cu adevărat. Dacă cineva l-ar fi întrebat atunci cum îl cheamă, răspunsul ar fi fost: ”Nu am nici un nume”, și cu atâta seriozitate spus, încât cel care pusese întrebarea l-ar fi înțeles pe loc.

Peter Handke, După-amiaza unui scriitor

.