Viitorul

"De câte ori stătuserăm noi faţă în faţă, la măsuţa asta, înaintea unor ceşti cu ceai negru, tare şi fierbinte? Aveam să stăm din nou mâine, peste un an, peste zece ani... Clipa aceasta avea dulceaţa unei amintiri şi bucuria unei promisiuni. Câţi ani aveam noi, treizeci sau şaizeci? Andre încărunţise devreme (...) privirea mea nu-i recunoaşte vârsta. O viaţă lungă, presărată cu râsete, lacrimi, furii, îmbrăţişări, mărunţişuri, tăceri, elanuri, ba chiar uneori mi se pare că timpul nici nu s-a scurs. Viitorul se întinde încă la infinit."

(Simone de Beauvoir, "Vârsta discreţiei" în Femeia sfâşiată)

disperari si salvari repetate

.

Dintr-un deşert

Îl intreb uneori: Ce-i, Boaz? Răspunde: Nimic. Mă atrage felul ăsta de-a fi: parcă nu ar avea nimic al lui, personal, parcă ar veni direct dintr-un deşert de singurătate.

(Amos Oz, Între prieteni)

Mătase indeşirabilă

" Eu sunt într-adevăr fascinat de viaţă, Helmut, poţi să mă crezi. Când mă plesneşte pe piele un strop de ploaie, aş putea să ţip de entuziasm. Când mă uit la un copac, aş putea să ţip de iubire pentru clorofilă. Dar mi-e frică să nu mă prostesc. Sunt în primejdie, ştiu asta. Aş vrea să rămân briant, înţelegi. Strălucit. Şi fin. Penetrant de fin. Aş vrea să fiu mătase indeşirabilă.

( Martin Walser, Cal în fugă )

poem & tea

“In surfaces, perfection is less interesting. For instance, a page with a poem on it is less attractive than a page with a poem on it and some tea stains.”

—Anne Carson

.

a fragrance of understanding

dintr-un interviu cu poeta canadiana Anne Carson:

INTERVIEWER

There was a line that stopped me right in the middle of that poem: “My personal poetry is a failure.” It made me wonder two things: What do you call your personal poetry? And do you really feel it’s a failure or is that a function of the persona of the poem?

CARSON

There are different gradations of personhood in different poems. Some of them seem far away from me and some up close, and the up-close ones generally don’t say what I want them to say. And that’s true of the persona in the poem who’s lamenting this as a fact of a certain stage of life. But it’s also true of me as me.

INTERVIEWER

When you look back on ”The Glass Essay” do you consider it a personal poem? Do you see it as a failure?

CARSON

I see it as a messing around on upper levels with things that I wanted to make sense of at a deeper level. I do think I have an ability to record sensual and emotional facts and factoids, to construct a convincing surface of what life feels like, both physical life and emotional life. But when I wrote things like “The Glass Essay” I also wanted to do something that I call understanding what life feels like, and I don’t believe I did. I also don’t know what it would be to do that, but if I read Virginia Woolf or George Eliot describing emotional facts of people, it seems there’s a fragrance of understanding you come away with—this smell in your head of having gone through something that you understood with people in the story. When I think about my writing, I don’t feel that.

INTERVIEWER

Do you think you don’t feel it because even though you’ve written about it, it’s still part of your ongoing personal experience?

CARSON

Well that’s possible. But how can one ever judge those things?

.

10 legi despre cum se scrie un roman

Decalogul

Marta Petreu

1. Prima frază e capătul ghemului, Rebreanu avea dreptate. Ca la versuri. Nici o deosebire, din acest punct de vedere, între scrierea unui poem şi scrierea unui roman. Sau chiar a eseurilor ori studiilor. Prima frază ca îmbinare a materiei şi formei.
2. Nu uita ce-a făcut Tolstoi din Nataşa Rostova: o femeie grasă, şleampătă, care se ocupă de diareile copiilor ei. El ştia totul despre logica maculatoare şi creatoare a vieţii. Mergi cu ea, numai cu ea, niciodată cu moda.
3. Nu uita lecţia lui Caragiale: fără cofeturi.
4. Dacă n-ai ce spune, trebuie să taci. (Ceea ce dovedeşte că filozofii sunt şi ei buni la ceva: Wittgenstein, de pildă.) Platon avea dreptate, există un daimon care dictează, aşa că stai cu auzul la pândă şi-ascultă vocea care e-n tine. Dacă vocea tace, taci dracului şi tu.
5. Nu scrie decât despre ceea ce ştii. Dacă, scriind, ajungi să formulezi ceva nou chiar şi pentru tine însuţi înseamnă că un zeu mare a trecut prin preajmă şi te-a înşfăcat pentru o clipă de chică, spărgându-ţi coaja raţiunii ca pe-o găoace de ou şi eliberând pentru o clipă esenţa a- şi i-raţională a lumii pe care inevitabil o porţi în tine. Treaba ta este să înveţi de la el.
6. Nu scrie decât adevărul. Deşi esteticienii spun că adevărul este o valoare exterioară artei, că arta are criteriul ei, estetic, nu uita că esteticul se împlineşte numai şi numai prin şi din aluviunile tuturor celorlalte valori. Ai grijă la adevărul spus pe jumătate, căci există un Dumnezeu al textelor care te va pedepsi amarnic pentru fiecare ciuntire a adevărului ca pentru un lucru făcut de mântuială. Deci, fără reservatio mentalis.
7. Scriitorul este cel ce legitimează noi teritorii ale umanului, adică monstruosul, abilitându-le, prin valoarea lor estetică, deci prin formă, să existe-n cetate. Un autor este un oficiu de stare civilă, o instanţă emitentă de cărţi de identitate pentru monştrii care-l locuiesc sau cu care s-a înfruntat pe drum, ieşind nu tocmai teafăr din bătălie. Nu te feri de acest fel de noutate, chiar dacă ea o să asmuţească asupra ta o haită de farisei.
8. Nu uita că talentul este capacitatea de a transpune în expresie, în formă, mai multul decât alţii pe care ai fost destinat să îl simţi. Talentul fiind un dar cu care te naşti, faptul că eşti talentat nu înseamnă un merit. Nu e nici un merit că, de exemplu, ochii tăi sunt negri. Meritul tău poate fi acela, şi numai acela, de a fi responsabil moral de darul pe care, nu se ştie de unde, l-ai primit. Nu-ţi bate joc de el. Oricum, dacă îl ai, tulburi destul lumea cu el. Deşi ştii că talentul este un dar pentru care ai plătit, plăteşti şi vei plăti scump, primeşte-l, ai grijă de el şi – făptuieşte. Dacă eşti scriitor, scrie. Adică scrie mult şi bine.
9. Coboară adânc, la izvorul lucrurilor despre care vrei să scrii. Tot ce aduni în viaţă e o pregătire pentru coborârea acolo: acolo lucrurile vorbesc cu vocea lor, care este mai bogată decât raţiunea, acolo oamenii vorbesc cu vocea lor, acolo soarele şi luna îşi aruncă lumina peste timpul care a trecut prin tine ca radiaţia şi peste tine ca tancul. Acolo, substanţa lumii, adică substanţa umană plus substanţa lucrurilor, vorbeşte şi scheaună în tine cu vocea ei reală. Dacă ai reuşit să cobori acolo, poţi să uiţi primele opt porunci şi să descrii, în libertate deplină, tot ce-ţi trece prin minte. (În treacăt, recunoaşte că maestrul lui Maiorescu, Schopenhauer, era la fel de grozav precum Platon.) Dacă reuşeşti să cobori destul de adânc şi să scrii de acolo, atunci e ca şi cum ai scrie în vis, însă în mod coerent, căci ai pus în mişcare mecanismul noologiei abisale. Dacă reuşeşti să cobori până acolo, atunci pricepi că esenţa dramei umane e timpul.

10. Ai grijă să te întorci înapoi numai atunci când ai terminat de scris şi nu ţi-a mai rămas nimic de făcut – decât să copileşti scriitura: aşa cum Ticu copilea viţa de vie. Pe urmă poţi să spui, surâzând, că arta este materie şi formă într-un amestec indiscernabil.

(apărut în volumul Cum se scrie un roman?, coordonat de Nicolae Manolescu, Editura Cartea Românească, 2012, pp. 81-82; volumul a rezultat în urma Colocviului romanului românesc, 3-6 mai 2012, Călimăneşti – Alba Iulia)

.