sa ne patrundem de misterul lucrurilor

Bineinteles, indiferent cat de percutant, de admirabil sunt analizate si discutate un roman, o piesa muzicala, un tablou, vor exista intotdeauna minti care raman goale si siri ale spinarii care nu se infioreaza. "Sa ne asumam misterul lucrurilor" - spune atat de melancolic Regele Lear, pentru sine si pentru Cordelia - este si sugestia mea pentru oricine ia arta in serios. Unui om sarac i se fura haina (Gogol "Mantaua"); un alt biet om este preschimbat intr-un gandac (Kafka "Metamorfoza") - si ce daca ? Nu exista nici un raspuns rational la "Si ce daca ?". Putem lua deoparte nuvela, sa vedem cum se potrivesc bucatile, cum o parte a modelului raspunde alteia; dar trebuie sa aveti in voi o celula, o gena, un germene care va vibra la senzatii pe care nu le puteti nici defini, nici trece cu vederea. Frumusete si compasiune e formula cea mai apropiata de o definitie a artei. Unde exista frumusete exista si compasiune, pentru simplul motiv ca frumusetea trebuie sa 

moara: frumusetea moare intotdeauna, metoda moare cu materia si lumea moare cu individul. Daca Metamorfoza lui Kafka impresioneaza pe cineva mai mult decat o fantezie entomologica, atunci il voi felicita pentru ca se alatura randurilor cititorilor buni si foarte buni.

Vladimir Nabokov, Curs despre Metamorfoza lui Kafka



.

Acel totdeauna lung care se sfârșește așa de brusc

" Munca, scrisul, ăsta e singurul lucru, unicul lucru care mă face să mă simt bine și, până la urmă, la dracu', e viața mea și am de gând s-o trăiesc așa cum  vreau, unde vreau. Și locul în care eram acum îmi plăcea foarte mult. Cerul era mai frumos ca-n Italia. Era pe dracu'. Cel mai frumos cer se găsește în Italia, în Spania, în nordul Michigan-ului, toamna, și în golful Cubei. Așa că exista cer mai frumos decât ăla de deasupra mea. Dar nu și țară mai frumoasă.
Și nu mai voiam altceva decât să mă întorc în Africa. Nici n-o părăsisem încă, dar când se întâmpla să mă trezesc în timpul nopții, rămâneam întins ascultând zgomotele din jur și mi-era deja dor de ea.
Și atunci, cum mă uitam la cer prin tunelul pe care coroanele copacilor îl formau deasupra râpei, cum mă uitam la cerul pe care se plimbau nori albi purtați de vânt, iubeam așa mult ținutul ăla și eram atât de fericit, cum ești după ce ai făcut dragoste cu o femeie pe care o iubești cu adevărat - când, golit, simți cum începi să te umpli la loc și asta e, nu poți să le ai pe toate, dar totuși ceea ce se petrece în clipa aia îți aparține, și vrei tot mai mult și mai mult, să ai, să fii, să trăiești, s-o ai acum și pentru totdeauna, pentru acel totdeauna lung care se sfârșește așa de brusc; să încremenești timpul în loc, și câteodată să fie așa de încremenit, încât să aștepți să-l auzi pornindu-se din nou, însă el se pornește tare greu. Totuși nu ești singur, pentru că, dacă ai iubit-o vreodată fericit și fără tragedie, ea te va iubi pentru totdeauna - indiferent pe cine altcineva iubește sau pe unde umblă, tot pe tine te iubește mai mult. Deci, dacă ai iubit vreo femeie și vreo țară, ești un om norocos - după aia poți să și mori, că nu mai contează. Și acum eram în Africa, și eram flămând după mai mult - voiam să văd cum e când se schimbă anotimpul, când încep ploile și nu e nevoie să te tot muți, neajunsuri pentru care plătești ca să ți se pară totul mai real, să știu numele tuturor copacilor, ale animăluțelor și ale tuturor păsărilor, să învăț limba și să am mult timp de stat, să iau lucrurile încet. Toată viața mi-a plăcut natura, e mai bună decât oamenii. Pe oameni nu-i pot iubi decât pe rând și câte puțini. "

(Hemingway, Dealurile verzi ale Africii)

There will be time

And indeed there will be time

For the yellow smoke that slides along the street,

Rubbing its back upon the window-panes;

There will be time, there will be time

To prepare a face to meet the faces that you meet;

There will be time to murder and create,

And time for all the works and days of hands

That lift and drop a question on your plate;

Time for you and time for me,

And time yet for a hundred indecisions,

And for a hundred visions and revisions,

Before the taking of a toast and tea.

In the room the women come and go

Talking of Michelangelo.

And indeed there will be time

To wonder, “Do I dare?” and, “Do I dare?”

Time to turn back and descend the stair,

With a bald spot in the middle of my hair —

(They will say: “How his hair is growing thin!”)

My morning coat, my collar mounting firmly to the chin,

My necktie rich and modest, but asserted by a simple pin —

(They will say: “But how his arms and legs are thin!”)

Do I dare

Disturb the universe?

In a minute there is time

For decisions and revisions which a minute will reverse.

For I have known them all already, known them all:

Have known the evenings, mornings, afternoons,

I have measured out my life with coffee spoons;

I know the voices dying with a dying fall

Beneath the music from a farther room.

               So how should I presume?

T.S. Eliot - The Love Song of J. Alfred Prufrock

îngerul

Un înger s-a trezit într-o amiază.
Era prea grea lumina şi-l durea.
Alături tremura prelung o vază
Îndrăgostită de o catifea.

El şi-a-ncălţat uşoarele botine,
Şi-a luat din vis bastonul de parfum,
Şi-a pus pe-aripi tristeţurile fine
Şi mîinile şi-a-nmănuşat în fum.

Oglinda-l aurea nedumerită.
Era fecior de spumă sau fecioară
Ce trebuia din perne moi s-apară
Parcă prelins, parcă cernut prin sită?

Cine-l iubea în încăperea crudă,
Necoaptă pentru marea întîlnire?
Vibra-ntre lucruri, tandru şi subţire,
Fără să vadă, fără să audă...

Cu nara doar simţea cum lîngă dînsul
Un crin durerea pură-şi destrăma.
Şi i-ar fi plîns alături. Însă plînsul
De ochi are nevoie. Nu-i avea...

Şi-a vrut să fac-un pas. Oprit de uşă
S-a speriat de-aşa miresme reci
Prin care ţi se umplu de cenuşă
Unghia roz şi sufletul cînd treci.

Şi-a pipăit pereţii cu sfială;
Oh, porii lor ce-arome risipeau!
Fusese somnul lui oare-o greşeală
Şi-acum odăi închise-l pedepseau?

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -

Şi îngerul trezit într-o amiază
S-a dezbrăcat suav şi adormind,
Din nou, invidiindu-l că visează,
Amiezile îl luminau pe rînd.

Emil Brumaru

.

micile epifanii care fac totul posibil

Sometimes, without an apparent cause —or as we say in Spanish: porque sí[just because]— we truly see that which surrounds us. (...) Every day we cross the same street or the same garden; every evening our eyes encounter the same reddish wall, made of bricks and urban time.
Suddenly, any day, the street leads to another world, the garden has just been born, the weary wall is covered with signs. We never saw them before, and now it astonishes us that they are like this: such and so oppressively real.

Octavio Paz
.

Thirteen Ways of Looking at a Blackbird

I
Among twenty snowy mountains,
The only moving thing
Was the eye of the blackbird.

II
I was of three minds,
Like a tree
In which there are three blackbirds.

III
The blackbird whirled in the autumn winds.
It was a small part of the pantomime.

IV
A man and a woman
Are one.
A man and a woman and a blackbird
Are one.

V
I do not know which to prefer,
The beauty of inflections
Or the beauty of innuendoes,
The blackbird whistling
Or just after.

VI
Icicles filled the long window
With barbaric glass.
The shadow of the blackbird
Crossed it, to and fro.
The mood
Traced in the shadow
An indecipherable cause.

VII
O thin men of Haddam,
Why do you imagine golden birds?
Do you not see how the blackbird
Walks around the feet
Of the women about you?

VIII
I know noble accents
And lucid, inescapable rhythms;
But I know, too,
That the blackbird is involved
In what I know.

IX
When the blackbird flew out of sight,
It marked the edge
Of one of many circles.

X 
At the sight of blackbirds
Flying in a green light,
Even the bawds of euphony
Would cry out sharply.

XI
He rode over Connecticut
In a glass coach.
Once, a fear pierced him,
In that he mistook
The shadow of his equipage
For blackbirds.

XII
The river is moving.
The blackbird must be flying.

XIII
It was evening all afternoon.
It was snowing
And it was going to snow.
The blackbird sat
In the cedar-limbs.


by Wallace Stevens

Cele treisprezece feluri de a privi o mierlă

Nimeni nu poate vedea adevărul. Pentru că te orbeşte. Priveşti şi vezi doar o parte din el. Altcineva îl priveşte şi vede o parte oarecum diferită a lui. Dar, luate împreună, adevărul se află în ceea ce au văzut, deşi nimeni n-a văzut întregul adevăr (...) Aşa cum aţi spus, e vorba de treisprezece feluri de a privi o mierlă. Dar adevărul iese la iveală atunci când cititorul a parcurs toate cele treisprezece feluri în care te poţi uita la o mierlă, şi atunci el obţine propria imagine a mierlei, a paisprezecea, care, îmi place să cred, e adevărul.

William Faulkner