probabil pro domo sua

    Livius Ciocarlie, Jurnal despre indiferenta


.

reading & life

There are many ways of living, and reading is one of them . . . When you are reading you are living, and when you are dreaming you are living also.



—J.L. BORGES, answering an interviewer who asked if he did not regret having spent more time reading than living


People say that life is the thing, but I prefer reading.
—LOGAN PEARSALL SMITH

O minciună care nu mă deranjează

Toate crimele întunecate de care ne crezuserăm vinovate erau mituri, poveşti pe care le ticluiserăm de frică. Nu ne aşteptam la lucruri bune printre cele rele. Doar partea întunecată a tuturor poveştilor ne rămânea în minte. Nu ştiuserăm niciodată că disperarea poate să fie mincinoasă. Aşa că în acel moment nu simţeam decât maşina cum se zgâlţâie ca o capsulă rece de oţel pe care o lansasem în întunericul ce se apropia cu paşi repezi.
Doar când privesc în urmă mă gândesc că lumina limpede a adevărului ar fi trebuit să ne umple, ca zâna din poveste care duce în braţe un trup frânt printre tot felul de monştri. Mă gândesc la tunelul întunecos de lumină albă în care spiritul ar putea să zboare când mori, sau cel puţin aşa au povestit unii care şi-au revenit după diferite accidente de maşină şi insuficienţe cardiace şi înecuri, datorită defibrilatoarelor şi a electricităţii, sau după ce răsuflarea vreunui bun samaritean îngenuncheat a umplut nişte plămâni blocaţi, ca să poată respira din nou. Poate asemenea povestiri sunt doar artificiile neurologice ale morţii, ultimul spectacol de lumini al creierului. Dacă e aşa, e o minciună care nu mă deranjează.

(Mary Karr, Clubul mincinoşilor)

a trai o povestire

Kafka, Jurnal

Din ce profunzimi aş smulge rândurile mele!

M-am şi gândit adesea că pentru mine cel mai bun mod de viaţă ar fi să stau încuiat, cu lucrurile necesare scrisului şi cu o lampă, în ultima încăpere a unei hrube vaste. Mâncarea ce mi s-ar aduce ar fi depusă de fiecare dată la mare distanţă de odaia mea, dincolo de uşa cea mai îndepărtată a hrubei. Drumul într-acolo ar fi singura mea plimbare şi l-aş parcurge în halat, trecând pe sub toate bolţile hrubei. Apoi m-aş întoarce la masa mea, aş mânca încet şi cu băgare de seamă şi aş reîncepe numaidecât să scriu. Ce aş scrie atunci! Din ce profunzimi aş smulge rândurile mele!

Tot ce vreau este să-mi petrec nopţile scriind într-un iureş. Si mai vreau să mă prăbuşesc sau să-nnebunesc din cauza asta, fiindcă aceasta este condiţia necesară, prevăzută de mult.

(Franz Kafka, Corespondenţă, vol. II)

How is it possible that a human being could write like that?

Kafka was always our model, we agree. How is it possible that a human being could write like that?, W. says, again and again. It’s always at the end of the night when he says this, after we’ve drunk a great deal and the sky opens above us, and it is possible to speak of what is most important.

At the same time, we have Kafka to blame for everything. Our lives each took a wrong turn when we opened The Castle. It was quite fatal: there was literature itself! We were finished. What could we do, simple apes, but exhaust ourselves in imitation? We had been struck by something we could not understand. It was above us, beyond us, and we were not of its order.

Literature softened our brains, says W.—‘We should have been doing maths. If we knew maths, we might amount to something. As it is, we’ll amount to nothing’.

There’s nothing wrong with literature per se, says W., who cannot go a day without speaking of Kafka, but it’s had a bad effect on us. Besides, he says, he bets Kafka was good at maths. He was good at law, after all, which is probably a bit like maths. Perhaps we should drop out and become lawyers. Perhaps that would be the making of us.

Literature destroyed us: we’ve always been agreed on that. The literary temptation was fatal. Of course, it would be different if we read literature alongside philosophy, W. says, but literature, for us, could not help infecting our philosophy.

But doesn’t W. admire the fact that we feel something about literature? Doesn’t he think it’s what saves us? W. is not persuaded.—‘It makes us vague and full of pathos. That’s all we have—pathos’.

Once, W. thought of himself as a writer, a literary writer. He filled notebook after notebook. It was in his early twenties. Everyone wants to be a literary writer in their early twenties, W. says. Of course no one ever is. W. realised it pretty quickly. He knew he was no Kafka, he says. That’s what I don’t know yet—I don’t know I’m not Kafka. I don’t have a sense of myself as a failure, which is ironic because I am a failure.

It would be different if either of us had literary talent, W. says. Do I think I have literary talent?, he asks me. W. knows he doesn’t have literary talent, he says. But he doesn’t think I know. Admittedly, I never said I had literary talent. But I don’t deny it enough. Anyway, it’s very clear: I don’t have literary talent, W. says. And just so I know, I haven’t got any philosophical talent either, he says. Does he have any philosophical talent? He has more than I do, he says. Just a little bit more, but that’s already something.

For a long time, W. thought he might become Kafka. He was all W. read. Constantly, again and again, everything by him and everything about him, and he speaks lovingly of discovering the brightly coloured Schocken editions of Kafka.

...

For a long time, W. says, he saw little difference between Kafka and himself. Imagine it—a boy from Wolverhampton who thought he was a Jew from Prague! How is it possible for a human being to write like that?: yes, that was always W.’s question before Kafka.

How was it possible? W. stopped writing after his undergraduate years. He’d write all the time, but he realised he would never be Kafka. W. gave his notebooks and writings to a girlfriend.—‘I didn’t keep a scrap’, he says, as German teenagers gather round us in the Augustinerplatz, playing early Depeche Mode on a ghetto blaster.

from Lars Iyer, Spurious 

"Cum îi faci pe critici să te citească – în noianul de cărţi apărute în fiecare zi ? Scrii un manifest dur despre moartea literaturii, a criticii şi a lecturii, garnisit cu exemple clare şi distincte şi apoi explici pe înţelesul tuturor ce se mai poate face în peisajul literar post-apocaliptic.

Aşa a procedat scriitorul englez Lars Iyer, autorul a două romane deja traduse cam peste tot (o dată cu manifestul cu pricina, intitulat „Gol în cadă, pe marginea abisului"). Eu l-am citit în spaniolă, pe http://www.fronterad.com (unde aveţi link şi pentru varianta în engleză) şi m-a interesat pînă la capăt, cînd face un elogiu al romanului lui Roberto Bolaño, Detectivii sălbaticişi dă sfaturi din subterana-grota-canalul literar în care ne aflăm, după el, cu toţii! Sfaturile lui retorice sună cam aşa: folosiţi, în scris, simplitatea totală, chiar aliterară (căci jocul literar s-a terminat, n-a mai rămas nimic din el, iar „Literatura nu mai e altceva decît Marea Dispărută“); rezistaţi în faţa operelor maeştrilor, oricare ar fi ei, (admiraţia nefiind altceva decît „necrofilie liteară“, iar mediul literar de după Literatură nemaisuportînd decît „viaţa ca farsă“); în fine, fiţi conştienţi de propria impostură! Lars Iyer, discipol al lui Blanchot şi profesor în Newcastle upon Tyne le respectă, cel puţin în manifestul său literar, pe toate." (S.S., din Dilema)

Acest anotimp, ce n-are decât sfârșit, nu și început, ne aduce într-o stare care pentru noi este atât de străină și firească, încât ne-ar putea ucide.

"Este foarte ușor să fii vesel la începutul verii. Ai inima sprințară, mersul acceptabil și ești destul de binevoitor față de viața care urmează (...).
Acest anotimp, ce n-are decât sfârșit, nu și început, ne aduce într-o stare care pentru noi este atât de străină și firească, încât ne-ar putea ucide.
Suntem purtați pur și simplu de o adiere, oriunde are ea chef, și nu trebuie să fie lipsit de haz când, duși de vânt, ne apucăm frunțile sau când căutăm să ne liniștim prin cuvintele rostite, apăsându-ne pe genunchi vârfurile subțiri ale degetelor. În timp ce, altminteri, suntem destul de politicoși până la un anumit punct și nu dorim să știm nimic clar despre noi, acum se întâmplă să căutăm astfel de clarificări, vădind însă o anumită neputință în felul în care o facem în glumă, ca și cum am încerca să ne dăm osteneala să prindem niște copilași ce umblă încet, cu pași mărunți, prin fața noastră. Ne croim drum scormonind aidoma cârtițelor și ieșim - negri din cap până-n picioare și cu părul catifelat - din galeriile noastre îngropate-n nisip, întinzându-ne spre cer bietele noastre piciorușe roșii, care imploră blândețea milei."

(FRANZ KAFKA, CORESPONDENȚĂ, I, SCRISOARE CĂTRE MAX BROD)

nefericirea oamenilor predestinati Frumusetii

.

absenta formei

Mult înainte de a cunoaste sumara formula calinesciana referitoare la poezie - sentiment sterilizat de tehnica - am simtit ca pe o fatalitate contradictia dintre sufletul si înfatisarea unei poezii, am simtit, mai precis, nevoia ca înfatisarea unei poezii sa fie cât mai putin epatanta, cât mai nesclipitoare si mai lipsita de podoabe, pentru a nu distrage atentia de la ceea ce ea îmbraca numai, de la ceea ce - în mod fatal si atât de adesea dezastruos - nu poate exista în afara materiei care se numeste cuvânt. Din pacate, stiu poeme asemenea acelor medievale vesminte pastrate în muzee, atât de bogat împodobite încât stau singure în picioare, existând orgolioase în sine, fara nevoia de a îmbraca un trup viu, si mi-a fost întotdeauna teama de tendinta si puterea formei de a se substitui fondului de a profita de fatalitatea potrivit careia acesta nu poate exista în afara ei. De la aceasta intuire a dilemei în care poezia are de ales între a nu exista sau a exista tradata de cuvânt, de la aceasta asimilare a actului de creatie cu presimtirea unei nenorociri, am ajuns cu vremea la întelegerea poeziei ca un continuu si riscant efort de renuntare la forma, de diminuare a ei pâna la punctul primejdios în care pot sa stea în cumpana gândul spus si cel nespus. Importanta a devenit astfel nu spunerea, ci sugerarea, determinant a devenit raportul dintre ceea ce se întelege si ceea ce se exprima. 

Sa exprimi putin, pentru a sugera enorm; sa spui si mai putin, pentru a sugera si mai mult; sa nu mai spui nimic pentru a subîntelege totul - iata treptele unei apoteoze pe cât de ideale, pe atât de imposibile. 

A prefera poeziei tacerea - care o cuprinde în sine asa cum albul cuprinde în sine toate culorile - este în acelasi timp logic si aberant: logic, pentru ca se vorbeste atât de mult, încât rostul poeziei a devenit acela de a restabili tacerea; aberant, întrucât cine ar mai fi în stare atunci sa deosebeasca tacerea de liniste?! A prefera poeziei tacerea - preferinta îmbogatita de sentimentul imposibilitatii ei - înseamna a accepta definitia potrivit careia capodopera nu este o chestiune de forma, ci de absenta a formei. În felul acesta, aproape sinucigas, îmi permit sa nutresc enorma iluzie de a ma sustrage definitiei calinesciene. Am visat întotdeauna o poezie simpla, eliptica, aproape schematica, având farmecul desenelor facute de copii în fata carora nu esti niciodata sigur daca nu cumva schema este chiar esenta.

Ana Blandiana

.

Însă când ardea lemn aruncat de valuri, îi trezea o tulburare pe care n-o putea defini

Uneori avea obiceiul să stingă lampa și să se întindă jos pe covor și să urmărească jocul de culori pe care-l dădeau flăcării sarea și nisipul ce pătrunseseră lemnul. Stând pe podea, era la acelasși nivel cu lemnele care ardeau și vedea exact linia flăcării acolo unde se desprindea de lemn și asta îl și întrista și-l făcea fericit totodată. Orice lemn care ardea îl tulbura totdeauna în chipul acesta. Însă când ardea lemn aruncat de valuri, îi trezea o tulburare pe care n-o putea defini. Îi trecea prin minte că poate nu era bine să-l pună pe foc când îl îndrăgise atât de mult; dar nu se simțea câtuși de puțin vinovat.

(Ernest Hemingway, Insulele lui Thomas Hudson)

libraria de vis

Ceea ce rămăsese nu era decât o stranie încântare și, de asemeni, o adâncă și grandioasă emoție

Până la istovirea totală, scrie-voi înainte. Dacă nu scriu acum ceea ce am de spus, apoi nu știu de voi mai apuca s-o fac vreodată.
Și necontenind să se reverse, ca o lumină ce străbate o ceață, iuțeala lui nu încetinea câtuși de puțin. Dimpotrivă, înecându-și inhibițiile în amețitoare puhoaie, lăsa acele puhoaie să se prăvălească în cascade, spre a-l purta cu ele, până ce ajunse a le fi cu totul prizonier și, uitând de toate și de orice, în cursul acelei revărsări, îngădui propriului penel s-o ia la goană ca un torent.
Ceea ce oglindeau în acea clipă ochii lui nu era nici bucurie, nici tristețe, nici dragoste, nici ură. Ba, mai mult, orice temeri de vrăjmășia criticii dispăruseră. Ceea ce rămăsese nu era decât o stranie încântare și, de asemeni, o adâncă și grandioasă emoție. Cei străini de atari simțiri nu pot gusta clipele intelectuale a ceea ce se cheamă a fi cufundat în litere, nici nu pot înțelege spiritul necruțător al omului de litere. Se afla aci și nicăieri altundeva, trăia viața - și pleava mâhnirii, odată scuturată și îndepărtată, oare nu viața strălucea în toată măreția ei, ca un aur neîntinat, înaintea ochilor lui?

(Ryunosuke Akutagawa, Cufundat în litere)

luna mai

William Faulkner


.

Let's celebrate friendship

 
Why then do we not celebrate friendship with the same frantic energy with which our culture has celebrated love? The global consensus against friendship has to do with the fact that friendship does not have the histrionics of jealousy, the anxious waiting of desire, the burning disappointment of longing. Friendship does not make us suffer and thus is not the stuff of tragedies, comedies and dramas. If it is not the stuff of stories, it cannot feed the voracious economic engines of the culture industries.

Friendship does not make us suffer or look ridiculous, and thus cannot be “translated” into cinema, television, advertising, soap operas, talk shows, romance novels. Love, on the other hand, is a source of never-ending opportunities for consumption – not only of stories, experiences, advice, objects, but also endless activites of consumption: lavish weddings; dates in restaurants, movies, discotheques or operas; vacations in far-away or close touristic sites; gifts and surprises on any day of the year; the need to remain attractive and sexy by means of fashionable clothes, make-up, perfume and jewelry; the use of the multi-billion-dollar industries of pornography or Internet dating.
All of these components of sexual-romantic encounters are a central, essential axis of consumer culture. Take love and sex out of our culture, and the economy collapses, wiping out in a second the fashion-cosmetics industry, the leisure industry, the tourist industry, the cosmetic-surgery industry, the entertainment industry, the pornography and sex industry, the sex-marriage-intimacy advice-therapy industry – and last but not least, the multi-million-dollar Valentine’s Day industry, which has become an international consumer day. Love is the invisible oil that endlessly fuels the engines of the consumer market.
On Valentine’s Day, and on all other days of the year, let us celebrate, without fancy restaurants or extravagant gifts, the sublime bond of friendship.

Eva Illouz - Why we don't celebrate friendship with the same fervor as love
read more: http://www.haaretz.com/israel-news/culture/.premium-1.702731 

el nu poate sa stie

Meran, anii 20


Că, deja foarte curând, camera sa liniștită de la grădină va deveni locul unei beții necunoscute până atunci, depășește forța imaginației sale. El nu poate, de asemenea, să știe că respiră pentru ultima dată aerul blând al sudului, că palmierii, pinii și chiparoșii care cresc aici din belșug sunt ultimii pe care-i va vedea în viața sa. Este bucuros că a plecat din Praga, că nu este în Muenchen, se dedică observației așa cum face în orice călătorie, citește ziare și bea limonadele de fructe cărora le-a dus atât dorul. 

 din Kafka, biografia lui R. Stach


.

Mi amor a los libres

Creo que parte de mi amor a la vida se lo debo a mi amor a los libros.

(A. B. Casares)

Fluturi-de-porțelan și fluturi-de-pergament, și din cei cu cordon roșu, fluturi-sfinx...

Nu mai știu azi ce fel de fluturi aterizaseră atunci prin preajma noastră, poate că fluturi-de-porțelan și fluturi-de-pergament, și din cei cu cordon roșu, fluturi-sfinx, cap-de-mort, molii-strigoi și feluriți alții. Oricum, erau cu zecile, și nici eu, nici Gerald nu reușeam să le distingem forma sau aspectul. Mulți dintre ei purtau plastron și pelerină, la fel ca domnii distinși ce merg la opreă, mi-a spus odată Gerald; alții aveau, aparent, o culoare banală, dar când își mișcau aripile lăsau să apară o căptușeală superbă, cu linii transversale și ondulare, striații în formă de seceră, zone mai deschise la culoare, picățele, frunjuri și nervuri, totul în culori de o bogăție de neimaginat - verde ca mușchiul străbătut de firicele albăstrii, maro-roșcat, galben ca șofranul sau ca lutul și alb ca satinul -lucind metalic de parcă ar fi fost suflați cu aramă sau aur. Mulți dintre ei încă se mai arătau în toată splendoarea veșmântului lor, în timp ce alții, dimpotrivă, care aproape că-și încheiaseră efemera lor viață, își făceau apariția jerpeliți și în zdrențe. Alphonso ne povestea că fiecare dintre aceste creaturi extravagante avea particularitatea sa - unele trăiau doar printre arini sau izlazuri sterpe, altele pe stâncile încinse de soare sau în mlaștini. Cât despre larvele care precedau existența fluturilor, Alphonso ne spunea că toate se hrăneau cam în același fel: cu rădăcină de pir, frunze de salvie și de dracilă, sau cu frunzișul ofilit al tufelor de mure, dar că oricare le-ar fi fost hrana, ele o devorau în neștire, spunea Alphonso, spre deosebire de fluturii care pe toată durata lor nu se mai hrăneau, neavând alt scop decât acela de a asigura cât mai iute perpetuarea speciei. Nu păreau a suferi decât de sete uneori, și se povestește că în perioadele de secetă când nicio picătură de rouă nu se mai depune în timpul nopții, se întâmplase deja ca ei să se grupeze, fromând un fel de nor, și să se îndrepte astfel către pârâul sau râul cel mai apropiat, unde mulți dintre ei se înecau, încercând să se așeze pe apa curgătoare. Am mai reținut remarca făcută de Alphonso cu privire la auzul extraordinar al moliilor. Erau capabile să recunoască de la mari distanțe țipetele liliecilor și chiar el, Alphonso, remarcase că seara, de fiecare dată când guvernanta ieșea în curte și-și chema pisica, pe Enid, cu vocea ei stridentă, ele se înălțau roiuri-roiuri din tufișuri și se refugiau în copacii aflați mai în întuneric. În timpul zilei, ne spunea Alphonso, dormeau ascunse pe sub pietre, printre crăpăturile stâncilor, printre firele de iarbă răspândite pe sol sau prin frunziș. Când le descoperim, majoritatea par inerte, ca moarte, iar când se trezesc, înainte de a putea să-și ia zborul, trebuie mai întâi să se scuture sau să țopăie pe sol, dezmorțindu-și aripile și piciorușele. Temperatura corpului lor este atunci de treizeci și șase de grade, ca cea a mamiferelor, a delfinilor și a tonilor în plină activitate. Treizeci și șase de grade este un indicator esențial, a mai spus Alphonso, un punct care, în natură, s-a dovedit întotdeauna a fi optimal, un fel de prag magic, și i se întâmplase să se gândească la faptul că toată nefericirea oamenilor li se trăgea de la îndepăratrea lor de această normă: la un moment dat, s-au încălzit, iar acum trăiau în permanență într-o ușoară stare febrilă.

(W. G. Sebald, Austerlitz)

Fiecare firicel de praf cântărea pentru el la fel de mult ca întregul masiv Atlas.

 
De altfel Dakyns, care atunci când își prezenta ideile era adesea cuprinsă de niște stări de entuziasm care aproape că te îngrijorau, încercase să pătrundă cu cel mai mare interes personal scrupulele scriitoricești ale lui Flaubert, scriitor care cădea permanent pradă unei stări de teamă de a nu scrie ceva greșit, teamă ce îl făcea să rămână țintuit uneori săptămâni și luni în șir pe canapea, speriat că nu avea să mai fie în stare să scrie niciodată nici măcar jumătate de rând fără a se compromite în modul cel mai penibil cu putință. În astfel de perioade, spunea Janine, nu numai că i se părea imposibil să mai scrie vreodată, ci, mai mult, era convins că până atunci scrisese numai erori și minciuni sfruntate dintre cele mai impardonabile și cu consecințe incalculabile. Janine afirma că scrupulele lui Flaubert și-ar afla temeiul în tâmpirea generală care avansa tot mereu, pe care el o observa și despre care credea că i-ar fi cuprins deja și propriul cap. Era o senzație de cufundare în nisip, ar fi spus el odată. Poate că din această cauză, era de părere Janine, nisipului îi revine o importanță atât de mare în toate operele lui Flaubert. Nisipul, spunea ea, cucerește totul. Necontenit visele nocturne și diurne ale lui Flaubert ar fi fost străbătute de niște nori uriași de praf care se ridicau din câmpiile aride ale continentului african, luând-o apoi înspre nord, pe deasupra Mării Mediterane și a Peninsulei Iberice, spre a se lăsa în cele din urmă înapoi pe pământ, precum cenușa, deasupra grădinilor Tuileries, a vreunei suburbii a Rouen-ului ori a vreunui orășel de provincie de prin Normandia, și care pătrundeau în cele mai mărunte interstiții. Într-un grăunte de nisip din căptușeala unei haine de iarnă a Emmei Bovary, spunea Janine, Flaubert a văzut întreaga Sahara, iar fiecare firicel de praf cântărea pentru el la fel de mult ca întregul masiv Atlas.

(W. G. Sebald, Inelele lui Saturn)