Uneori avea obiceiul să stingă lampa și să se întindă jos pe covor și să urmărească jocul de culori pe care-l dădeau flăcării sarea și nisipul ce pătrunseseră lemnul. Stând pe podea, era la acelasși nivel cu lemnele care ardeau și vedea exact linia flăcării acolo unde se desprindea de lemn și asta îl și întrista și-l făcea fericit totodată. Orice lemn care ardea îl tulbura totdeauna în chipul acesta. Însă când ardea lemn aruncat de valuri, îi trezea o tulburare pe care n-o putea defini. Îi trecea prin minte că poate nu era bine să-l pună pe foc când îl îndrăgise atât de mult; dar nu se simțea câtuși de puțin vinovat.
(Ernest Hemingway, Insulele lui Thomas Hudson)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu