Fluturi-de-porțelan și fluturi-de-pergament, și din cei cu cordon roșu, fluturi-sfinx...

Nu mai știu azi ce fel de fluturi aterizaseră atunci prin preajma noastră, poate că fluturi-de-porțelan și fluturi-de-pergament, și din cei cu cordon roșu, fluturi-sfinx, cap-de-mort, molii-strigoi și feluriți alții. Oricum, erau cu zecile, și nici eu, nici Gerald nu reușeam să le distingem forma sau aspectul. Mulți dintre ei purtau plastron și pelerină, la fel ca domnii distinși ce merg la opreă, mi-a spus odată Gerald; alții aveau, aparent, o culoare banală, dar când își mișcau aripile lăsau să apară o căptușeală superbă, cu linii transversale și ondulare, striații în formă de seceră, zone mai deschise la culoare, picățele, frunjuri și nervuri, totul în culori de o bogăție de neimaginat - verde ca mușchiul străbătut de firicele albăstrii, maro-roșcat, galben ca șofranul sau ca lutul și alb ca satinul -lucind metalic de parcă ar fi fost suflați cu aramă sau aur. Mulți dintre ei încă se mai arătau în toată splendoarea veșmântului lor, în timp ce alții, dimpotrivă, care aproape că-și încheiaseră efemera lor viață, își făceau apariția jerpeliți și în zdrențe. Alphonso ne povestea că fiecare dintre aceste creaturi extravagante avea particularitatea sa - unele trăiau doar printre arini sau izlazuri sterpe, altele pe stâncile încinse de soare sau în mlaștini. Cât despre larvele care precedau existența fluturilor, Alphonso ne spunea că toate se hrăneau cam în același fel: cu rădăcină de pir, frunze de salvie și de dracilă, sau cu frunzișul ofilit al tufelor de mure, dar că oricare le-ar fi fost hrana, ele o devorau în neștire, spunea Alphonso, spre deosebire de fluturii care pe toată durata lor nu se mai hrăneau, neavând alt scop decât acela de a asigura cât mai iute perpetuarea speciei. Nu păreau a suferi decât de sete uneori, și se povestește că în perioadele de secetă când nicio picătură de rouă nu se mai depune în timpul nopții, se întâmplase deja ca ei să se grupeze, fromând un fel de nor, și să se îndrepte astfel către pârâul sau râul cel mai apropiat, unde mulți dintre ei se înecau, încercând să se așeze pe apa curgătoare. Am mai reținut remarca făcută de Alphonso cu privire la auzul extraordinar al moliilor. Erau capabile să recunoască de la mari distanțe țipetele liliecilor și chiar el, Alphonso, remarcase că seara, de fiecare dată când guvernanta ieșea în curte și-și chema pisica, pe Enid, cu vocea ei stridentă, ele se înălțau roiuri-roiuri din tufișuri și se refugiau în copacii aflați mai în întuneric. În timpul zilei, ne spunea Alphonso, dormeau ascunse pe sub pietre, printre crăpăturile stâncilor, printre firele de iarbă răspândite pe sol sau prin frunziș. Când le descoperim, majoritatea par inerte, ca moarte, iar când se trezesc, înainte de a putea să-și ia zborul, trebuie mai întâi să se scuture sau să țopăie pe sol, dezmorțindu-și aripile și piciorușele. Temperatura corpului lor este atunci de treizeci și șase de grade, ca cea a mamiferelor, a delfinilor și a tonilor în plină activitate. Treizeci și șase de grade este un indicator esențial, a mai spus Alphonso, un punct care, în natură, s-a dovedit întotdeauna a fi optimal, un fel de prag magic, și i se întâmplase să se gândească la faptul că toată nefericirea oamenilor li se trăgea de la îndepăratrea lor de această normă: la un moment dat, s-au încălzit, iar acum trăiau în permanență într-o ușoară stare febrilă.

(W. G. Sebald, Austerlitz)