Acest anotimp, ce n-are decât sfârșit, nu și început, ne aduce într-o stare care pentru noi este atât de străină și firească, încât ne-ar putea ucide.

"Este foarte ușor să fii vesel la începutul verii. Ai inima sprințară, mersul acceptabil și ești destul de binevoitor față de viața care urmează (...).
Acest anotimp, ce n-are decât sfârșit, nu și început, ne aduce într-o stare care pentru noi este atât de străină și firească, încât ne-ar putea ucide.
Suntem purtați pur și simplu de o adiere, oriunde are ea chef, și nu trebuie să fie lipsit de haz când, duși de vânt, ne apucăm frunțile sau când căutăm să ne liniștim prin cuvintele rostite, apăsându-ne pe genunchi vârfurile subțiri ale degetelor. În timp ce, altminteri, suntem destul de politicoși până la un anumit punct și nu dorim să știm nimic clar despre noi, acum se întâmplă să căutăm astfel de clarificări, vădind însă o anumită neputință în felul în care o facem în glumă, ca și cum am încerca să ne dăm osteneala să prindem niște copilași ce umblă încet, cu pași mărunți, prin fața noastră. Ne croim drum scormonind aidoma cârtițelor și ieșim - negri din cap până-n picioare și cu părul catifelat - din galeriile noastre îngropate-n nisip, întinzându-ne spre cer bietele noastre piciorușe roșii, care imploră blândețea milei."

(FRANZ KAFKA, CORESPONDENȚĂ, I, SCRISOARE CĂTRE MAX BROD)