Fiecare firicel de praf cântărea pentru el la fel de mult ca întregul masiv Atlas.

 
De altfel Dakyns, care atunci când își prezenta ideile era adesea cuprinsă de niște stări de entuziasm care aproape că te îngrijorau, încercase să pătrundă cu cel mai mare interes personal scrupulele scriitoricești ale lui Flaubert, scriitor care cădea permanent pradă unei stări de teamă de a nu scrie ceva greșit, teamă ce îl făcea să rămână țintuit uneori săptămâni și luni în șir pe canapea, speriat că nu avea să mai fie în stare să scrie niciodată nici măcar jumătate de rând fără a se compromite în modul cel mai penibil cu putință. În astfel de perioade, spunea Janine, nu numai că i se părea imposibil să mai scrie vreodată, ci, mai mult, era convins că până atunci scrisese numai erori și minciuni sfruntate dintre cele mai impardonabile și cu consecințe incalculabile. Janine afirma că scrupulele lui Flaubert și-ar afla temeiul în tâmpirea generală care avansa tot mereu, pe care el o observa și despre care credea că i-ar fi cuprins deja și propriul cap. Era o senzație de cufundare în nisip, ar fi spus el odată. Poate că din această cauză, era de părere Janine, nisipului îi revine o importanță atât de mare în toate operele lui Flaubert. Nisipul, spunea ea, cucerește totul. Necontenit visele nocturne și diurne ale lui Flaubert ar fi fost străbătute de niște nori uriași de praf care se ridicau din câmpiile aride ale continentului african, luând-o apoi înspre nord, pe deasupra Mării Mediterane și a Peninsulei Iberice, spre a se lăsa în cele din urmă înapoi pe pământ, precum cenușa, deasupra grădinilor Tuileries, a vreunei suburbii a Rouen-ului ori a vreunui orășel de provincie de prin Normandia, și care pătrundeau în cele mai mărunte interstiții. Într-un grăunte de nisip din căptușeala unei haine de iarnă a Emmei Bovary, spunea Janine, Flaubert a văzut întreaga Sahara, iar fiecare firicel de praf cântărea pentru el la fel de mult ca întregul masiv Atlas.

(W. G. Sebald, Inelele lui Saturn)