O minciună care nu mă deranjează

Toate crimele întunecate de care ne crezuserăm vinovate erau mituri, poveşti pe care le ticluiserăm de frică. Nu ne aşteptam la lucruri bune printre cele rele. Doar partea întunecată a tuturor poveştilor ne rămânea în minte. Nu ştiuserăm niciodată că disperarea poate să fie mincinoasă. Aşa că în acel moment nu simţeam decât maşina cum se zgâlţâie ca o capsulă rece de oţel pe care o lansasem în întunericul ce se apropia cu paşi repezi.
Doar când privesc în urmă mă gândesc că lumina limpede a adevărului ar fi trebuit să ne umple, ca zâna din poveste care duce în braţe un trup frânt printre tot felul de monştri. Mă gândesc la tunelul întunecos de lumină albă în care spiritul ar putea să zboare când mori, sau cel puţin aşa au povestit unii care şi-au revenit după diferite accidente de maşină şi insuficienţe cardiace şi înecuri, datorită defibrilatoarelor şi a electricităţii, sau după ce răsuflarea vreunui bun samaritean îngenuncheat a umplut nişte plămâni blocaţi, ca să poată respira din nou. Poate asemenea povestiri sunt doar artificiile neurologice ale morţii, ultimul spectacol de lumini al creierului. Dacă e aşa, e o minciună care nu mă deranjează.

(Mary Karr, Clubul mincinoşilor)