" Zâmbesc când mă gândesc la viaţa mea. La toată viaţa mea "

 Însemnări de viaţă

de Eleanor Coppola


Însemnările lui Elenor Coppola, soţia lui Francis Ford Coppola, se întind pe parcursul a două decenii, mai precis între 1986-2005; cele mai multe dintre ele redau episoade din viaţa familiei, unele funciar intime, altele devenite astfel prin subiectivizarea pe care o presupune în general ideea unui jurnal. Nu respectă cronologia, ci mai mult un fel de lege internă, ca o memorie involuntară periferică, deoarece se declanşează, în cea mai mare parte, la vederea unui obiect sau a unei imagini - simbol.
Găsesc Însemnărilor două merite de bază, constituind motive pentru care ar merita văzute, dincolo de aportul cultural implicit, pentru cei doritori de can-can-urile platourilor de filmare de la Naşul sau Rătăciţi printre cuvinte, filmul regizat de Sofia Coppola.
Primul dintre ele, care pentru mine a contat întotdeauna foarte mult atât în privinţa cărţilor cât şi a oamenilor, este sinceritatea - aproape masochistă în cazul lui Eleanor, deşi, cum se va vedea, ar fi avut motive să se ascundă, aşa cum facem mulţi dintre noi, atât faţă de ea, cât, mai ales,de un public nemilos ( şi era, în mod evident, cineva căruia i-ar fi prins tare bine nişte elogii şi o doză mare de înţelegere ). Devine adesea deconcertant, aproape brutal felul în care îşi mărturiseşte frustrările; e adevărat că toată lumea trebuie să se fi gândit că nu e uşor să trăieşti ca mamă în mijlocul unei familii cu gene de genialitate reclamată imperativ, să îţi apară doar antebraţul în fotografiile de pe covorul roşu, alături de chipul bonom şi popular al lui Francis. Cu atât mai mult cu cât îţi place pictura, ţesăturile, literatura, decoraţiile-şi tot ce înseamnă în genere artă, iar la 26 de ani renunţi la tot pentru a avea grijă de soţ şi copii. Dar cred că nimeni nu s-ar fi aşteptat ca ea să o mărturisească atât de frust; în naraţiuni şi mici eboşe reprezentative din care oricine îşi dă seama că are serioase înclinaţii de persoană: anxioasă; depresivă; maniacă si monomaniacă; panicată; lipsită de o încredere elementară în sine; în sfârşit, care o face să se consume în analize şi neputinţe cam naive. Mult timp, e aproape imposibil să o găsim în Jurnal singură-în sensul că, şi atunci când îşi analizează emoţiile şi gândurile proprii, un cordon ombilical invizibil o leagă de ceilalţi - devine aproape evident pentru oricine că sursa tuturor impresiilor ei sunt cei pe care îi iubeşte, că ei sunt bucuria, chinul şi miezul frustrărilor, cei care nu o lasă în pace, cei fără de care nu poate trăi singură nicio secundă. Plecată cu Francis pentru a promova filmele lui  în străinătate, nu visează decât la atelierul ei de pictură de acasă; aflată singură în atelier, îşi doreşte să fie cu el şi să îi acopere umerii cu un pulover sau să facă pentru Sofia pricomigdale. Abia în partea a doua, odată cu înaintarea în vârstă, Eleanor pare să găsească un fel de linişte şi independenţă, construite tot pe măsura ei, o armonie făurită din obiecte şi peisaje, din atingeri delicate şi gusturi; şi, evident,şi din mulţumirea celorlalţi, însă intensitatea tribulaţiilor din trecut se disipă într-un cântec de pasăre sau în imaginea unei căni de ceai. Naraţiunea lasă loc descrierii-şi eu cred că este o alegere bună.
Al doilea lucru care salvează cartea şi omul este atenţia pentru frumos; un spirit de observaţie măiastru, panoramă şi detaliu dansează în ceea ce, de deasupra cărţii, ajungi să vezi cu adevărat; centrarea pe câte o secvenţă aparent nesemnificativă care redă, nu ştii cum, o atmosferă opulentă sau austeră exact aşa cum pulsa ea, o mărturie care face mai mult, uneori, decât ceea ce gândeşte în mod personal despre un lucru. Atunci, pe fundalul acestor băi de trăire autentică în care se scaldă, ştiind şi cât le căutase, ai impresia că înţelegi mult mai mult - şi, cu atenţia mărită şi la tine, cel care judeci peste pagina rece, îţi dai seama cât potenţial are fotografia de pe coperta cărţii: ei doi, fericiţi pe cele două biciclete pe care îşi plimbă copiii, o imagine putin construită, poate,puţin facilă, poate, a unui cuplu american, mereu fericiţi ei pe bicicletele lor; şi totuşi, în finalul Însemnărilor, acest adevăr transpare: "Zâmbesc când mă gândesc la viaţa mea. La toată viaţa mea."
Ce vreau să spun este, în esenţă, destul de simplu: dacă are defecte, ele sunt mereu dublate de o calitate care se revarsă asupra celorlalte şi are, în plus, demnitatea de a nu-i supăra prea mult pe ceilalţi (eu le-aş numi mai degrabă neajunsuri). Defectele ei sunt aceleaşi ca ale tuturor, dar fac parte dintr-un drum, un drum al ei, cea care are voinţa şi curajul de a cunoaşte, de a mărturisi, ceea ce pare straniu pentru o persoană care, cum am spus, nu se poate percepe pe sine decât în relaţii. Nu sunt reale decât pentru ea; te poate oripila, de exemplu, un gând pe care îl are la un moment dat, când are impresia că o invidiază pe Sofia pentru succesele ei; dar te mişcă până la empatie cum îngheaţă alături de ea pe platourile de filmare şi tresare ori de câte ori o vede obosită sau descurajată.
Eleanor pare să fi învins, întru câtva, destul de mult, dacă stai să te gândeşti la cât de mare este pentru ea viaţa. Mie, una, mi se pare un copil bosumflat care debordează mai apoi de dragoste şi energie când îl bagă cineva în seamă, fiind gata de sacrificii nebănuite; mi se mai pare că este ea însăşi o piesă de important echilibru pentru o familie atât de nomadă şi înzestrată; mi se pare că seamănă mult cu Acompaniatoarea Ninei Berberova, omul din umbra lucrurilor importante; aş putea să o văd şi ca pe un câine credincios, moale şi brun, care te roagă din ochi să îl ierţi - asta dacă ar trebui iertate faptele unui spirit trist şi curajos.


                                                          CITATE                                                                       


- Despre atelier : " Atelierul meu se află pe o creastă. Uşile mari, de hambar, dau spre un luminiş plin de ierburi sălbatice, verzi şi noi, crescute printre frunzele căzute şi prin jurul smocurilor cenuşii de iarbă de anul trecut. De cealaltă parte, stejari plini de viaţă sunt iluminaţi din spate de soare; fâşii de muşchi verde-strălucitor se întind pe ramurile lor întunecate. Este orbitor de însorit după zilele cu ploi violente. "
- Despre călătorii: "Priveam o femeie cu un prunc adormit prins la spate cu o legătură, pictând cu ceară fierbinte un desen complex de batic pe o bucată îngustă de material. Folosea o pensulă fină, făcută din cinci fire din propriul ei păr, prinse într-un condei. "
- Despre fericire: " M-am trezit în zori, când lumina filtrată de siluetele straturilor de ramuri căpăta o nuanţă cenuşie. Reţeaua groasă şi întunecată de frunze tremura în vânt. Fereastra cu plasă este deschisă, iar aerul proaspăt al dimineţii poartă în încăpere mirosul discret de flori de magnolie. Aud fâlfâitul de aripi al unei raţe sălbatice care îşi ia zborul din iaz. Sunt atât de fericită să fiu acasă, în patul meu nemaipomenit de confortabil, ascultând respiraţia regulată a lui Francis, care doarme lângă mine. "