Mereu era o clipă de uluire și tăcere înainte să înceapă aplauzele

Iarna la Lisabona


de Antonio Munoz Molina


Despre acest roman distins în 1988 cu Premiul Național pentru Literatură al Spaniei s-a spus că este " un omagiu adus celebrului film noir american și cluburilor în care s-a născut jazz-ul ". Intriga, redusă la o schemă directoare, câștigă  prin câteva artificii de construcție, dintre care aș aminti:
- spiralarea continuă a poveștii datorită refuzului de a denuda evenimentul, efect și al permanentului fum de țigară, abur de alcool, ceață și noapte cu background ale modulațiilor jazz-ului;
- relatarea de către un povestitor care participă indirect la evenimente, ca prieten al protagonistului, pianistul Santiago Bilbao; astfel, evenimentele se precipită și devin laxe ca o melopee care poate înregistra calm mișcările fantoșelor-personaje, iar enigmaticul care este, poate mai presus de orice altceva, teza romanului se dilată și el: naratorul nostru este un râvnind la modul de existență autentic și absolut gratuit al lui Bilbao, Bilbao este visul său și prototipul la care se raportează într-un fel tăcut și discret și cu care se identifică fără a beneficia de ocazia pasiunii pentru o Lucrecia.
Pe acest panou de tânjire continuă și nopți perdante aflăm că Bilbao s-a îndrăgostit de Lucrecia într-o seară în care performa la pian, Lucrecia care va pleca împreună cu soțul într-un Berlin ireal; care va reveni, după ce va avea curajul să îl părăsească pe acesta, la Bilbao, plecând iarăși; care, în sfârșit, se va reîntoarece pentru ultima dată în viața pianistului, încercând să fugă împreună atât de soț, cât și de un traficant de tablouri vechi care îi căuta, deoaree ea reușise să obțină un Cezanne devenit acum blestemul prim al acestui cuplu sortit eșecului. Ultimele scene din roman redau panoramic masa concentrată de urmăriți, urmăritori, oameni sfâșiați de pasiune și continuă scindare: se va rupe brusc totul într-unul dintre hotelurile reci și sordide întinse peste tot în povestire, ca un spațiu al impersonalizării și devastării emoționale, cu Lucrecia căutând un Bilbao de negăsit în travesti, cam nelalocul ei într-o haină albă, marcând fuga în ploaie, în necunoscut.
Îmi este greu să aleg între temele și subtemele acestei povești în care detaliul și atmosfera se transformă în ceva esențial, pierzându-se în aburii ceței. Poate ca Iarna... este, în egală măsură, un roman despre muzică, alcool și fum de țigară; despre iubire, provizorat, boală, hipnoză și himere; despre străinătate, echivoc, fantome și frig, iar lista rămâne deschisă, sub semnul căutării neobosite care marchează trama. Nici "Iarna" sau "Lisabona" nu aduc date clare, evident că este lucrul cel mai puțin dorit: indiferent că suntem în San Sebastian, Madrid sau Lisabona, frigul continuu și dezolarea amenință redempțiunea. Iar Lisabona este visul lui Bilbao de a - și promova muzica, al Lucreciei de a se elibera, oraș care va deveni, odată ajunși acolo, un nou loc al fricilor, al lipsei de protecție și al imposibilului. Mi-e teamă că aceste prezențe sofisticate și fantomatice sunt cam exagerat teziste; că Lucrecia, cu histrionismul pe care îl presupune fiecare apariție a ei, este prea eterată și lipsită de atributele unei ființe umane; că aceste personaje poartă concepte prea grele pe umerii lor; în sfârșit, că lucrurile ar trebui, măcar o dată, spuse până la capăt, în liniște și tăcere, în lumina zilei. S-ar putea susține că noir-ul nu are de a face cu aceste pretenții spre firesc, ci , din contra, că miza este încercarea de a crea persoane, experimente, atmosfere factice și ambigue, în care paltoanele rămân în mod programatic descusute, iar fumul de țigară nu arde, ci doar impregnează hârtia. Ceea ce vreau însă să spun este că personajele își arogă calitatea unei pulsații; că, deși umbletele lor stau mereu sub semnul asimptoticului și al aritmiei jazz-ului, vocile lor nu doar interferează, ci se confundă unele cu altele, fără a deveni complet  impersonale, ci animate de același spirit, pierzând din individualitate, topindu-se sub spectrul povestitorului, a cărui intenție clară este să povestească totul "ca și cum", un "ca și cum" care, pentru mine, cel puțin, sfârșește prin a obosi- și m-am întrebat, citind, dacă romanul acesta ar suporta lumina unei singure zile, a unui singur zâmbet, fie trist; nu știu, la fel, dacă ceea ce sugerează monologurile spuse pe jumătate suportă golul permanent al ambiguității. Poate că, pentru câteva clipe, oricât ai iubi jazz-ul sau poza outsider-ului, simți nevoia să ieși din acele cluburi; să mergi liniștit pe stradă, lăsând totul acolo fără să te simți urmărit, fără să simți că este iarnă, că este un roman - chiar dacă aștepți aplauzele din penumbră.


CITATE:

- Despre Lucrecia, metamorfoze: " Avea părul lins, tuns exact până la umeri, pomeții largi și mai curând copilăroși, nasul definit de o linie neregulată"(...) "Mai târziu era alta, cu părul mult mai lung, mai puțin senină și mai palidă, cu voința chinuită sau pierdută, cu acea gravă și rigidă expresie a celui care a văzut adevăratul întuneric și nu a mai rămas nici curat, nici nevinovat" (...)"Așa era Lucrecia: dintr-odată se stingea în ea orice urmă de ardoare și privea ca și cum nu i-ar fi păsat dacă pierdea tot ce avusese sau își dorise".
- Despre Lisabona: " El a putut compune acel cântec fără să fi fost niciodată la Lisabona: orașul exista înainte ca el să îl fi văzut, tot astfel cum există acum pentru mine, care nu l-am văzut, trandafiriu și ocru la amiază, ușor înnorat în fața splendorii mării, parfumat cu silabele numelui său ca o răsuflare misterioasă, Lisabona, cu tonalitatea numelui Lucreciei" (...) " Își aminti ce-i spusese odată Lucrecia: că a ajunge la Lisabona ar fi ca și cum ai ajunge la capătul lumii" (...)" Lisabona era patria sufletului său, unica patrie pentru cei care se nasc străini".
- Despre muzică:" Se făcea liniște: eu îl auzeam trosnindu-și ritmic degetele și lovind în podea cu piciorul fără anunțuri prealabile, iar muzica începea, ca și cum, de fapt, ar fi sunat deja de multă vreme și doar atunci ne-ar fi fost îngăduit s-o ascultăm, fără preludiu, fără emfază, fără început și fără sfârșit, așa cum se ascultă dintr-odată ploaia când ieși în stradă sau când deschizi geamul într-o noapte de iarnă " (...) " Am ajuns (...) să aștept liniștita furie cu care își risipeau melodia pentru a se reîntoarce mai pe urmă la ea, ca râul în matcă după o revărsare, și pe măsură ce le ascultam căpătam de la fiecare dintre ele lămurirea propriei mele vieți, și chiar a aducerii mele aminte, a tuturor lucrurilor pe care nu aveam să le am niciodată și pe care le recunoșteam în muzică tot atât de precis ca liniile feței mele într-o oglindă.
Ei înălțau cântând splendori arhitecturale translucide care se prăbușeau la urmă, doborâte ca praful de sticlă, sau așezau lungi spații de seninătate ce se învecinau cu liniștea pură și se frământau pe negândite până ce răneau auzul și-l încolăceau într-un bine - gândit labirint de cruzime și stridență. Surâzând, cu ochii pe jumătate închiși, ca și cum s-ar fi jucat de-a nevinovăția, se întorceau mai apoi la o liniște ca de vorbe susurate. Mereu era o clipă de uluire și tăcere înainte să înceapă aplauzele. "