umbra verde

Cronica Optimistei: Umbra verde de Ioana Pârvulescu Cu urechea ciulită la "rimele" lumii, adică la acele armonii care există ascunse în viaţa fiecăruia dintre noi, am observat că această dimineaţă de luni, ziua în care îmi scriu cronica săptămânală, coincide cu 15 ianuarie. Aşa că m-am gândit că a venit, poate, momentul unui articol despre lenta şi întortocheata mea apropiere de Eminescu. Pentru că, îndeobşte, şcoala şi societatea fac tot ce se poate ca să te ţină departe de un poet adevărat, ori să-l sufoce, să-l piardă în miezul propriei lui statui. Încerc să reconstitui pas cu pas etapele drumului meu eminescian, cu gândul că, poate, şi alţii au păţit lucruri asemănătoare. l Îmi amintesc cu o ciudată limpezime de lecţiile din şcoala primară, despre poet. Învăţătoarea ne vorbea cu o voce de zile mari despre "micul Mihai" care "hoinărea ziua întreagă" într-un peisaj feeric şi "poposea uneori în casele ţăranilor", unde asculta "basme şi poezii". De fapt totul semăna cu o atrăgătoare poveste cu şi pentru copii, şi era plăcut, pe la 9-10 ani, să stai în bancă şi să asculţi, la ora de "citire", lucruri din astea, care, în plus, îţi rămâneau în amintire fără nici un efort, spre deosebire de orele de gramatică sau de geografie, unde trebuia, cât de cât, să înveţi. l Pe la 14-15 ani, la gimnaziu, ("şcoala generală"), după ce mai învăţaserăm câteva poezii, am auzit din întâmplare primul lucru care făcea ca imaginea mitizată, dar distantă, să se apropie de mine şi să dobândească o putere de fascinaţie aparte. Ca toată lumea, la vârsta aceea incertă, mă străduiam să-i imit pe elevii mai mari (e vârsta maimuţei din om), între care liceenii erau deja nişte semizei. Aşa că mi s-a părut extraordinar când un băiat dintr-a opta a spus cu admiraţie despre o fată de-a noua, liceancă deci, că îl visase pe Eminescu. După o clipă de perplexitate, am invidiat-o cu toţii. Multe nopţi la rând am încercat şi eu să-l visez pe Eminescu, ca să mă pot lăuda apoi cu asta, lucru care nu s-a întâmplat: poetul a refuzat să mi se arate. Nu mică mi-a fost uimirea când, după vreun an, am auzit un alt lucru incredibil: un coleg de liceu al fratelui meu a spus, cu o nonşalanţă uriaşă, cum numai adolescenţii pot avea, că el a depăşit etapa Eminescu. N-a spus-o cu dispreţ, nici măcar cu infatuare, dimpotrivă, ne privea cu tandră înţelegere pe noi, cei mici, şi apoi şi-a aruncat, la fel de nonşalant în discuţie, numele poetului favorit: "Mie acum îmi place mai mult Lucian Blaga". M-am dus acasă şi l-am citit pe Blaga - îl aveam în bibliotecă într-o frumoasă ediţie - şi, timp de câteva luni, am repetat şi eu fraza asta de câte ori s-a ivit prilejul. În clasa a IX-a, am debutat în revista liceului cu o Glossă, al cărei model nu mai e nevoie să-l dezvălui. Tot atunci, în liceu, am citit Eminescu din scoarţă-n scoarţă, am învăţat o cantitate uriaşă de versuri (n-aş putea să spun de ce, din pură plăcere, cred). Ştiam multe, acum, despre toate temele din programă, dar ideea de a scrie despre ele nu mă ispitea deloc. Am început "să-l evit" sistematic pe Eminescu. l Eminescu-subiect (de extemporal, de teză, de examen) mi-a fost întotdeauna odios şi m-a îndepărtat cu mare rapiditate de un poet pe care aş fi avut premise promiţătoare măcar să-l înţeleg. Se dădea întotdeauna, spre disperarea mea, pentru că era un lucru la care toată lumea ştie să scrie ceva. Ca să repet locurile comune obligatorii - la teme ca Natura şi dragostea în poezia lui Eminescu (cel mai frecvent subiect eminescian din toate timpurile şi epocile) sau Teme şi motive romantice la Eminescu - mă plictisea, mă obosea şi ucidea în mine orice urmă de interes pentru poezie. Ca să spun lucruri noi şi originale nu mă simţeam încă în stare, după ce fusesem bombardată cu tot ce au spus ceilalţi. Aşa că de câte ori, din fericire, subiectul Eminescu era "la alegere" cu alt subiect, fie mai greu, fie mai nesemnificativ, mă dedicam, spre nedumerirea colegilor şi a profesorilor deopotrivă, celeilalte opţiuni. La bacalaureat, fireşte, primul subiect a fost Eminescu (cred că Natura şi dragostea), al doilea Umanismul în poezia românească sau aşa ceva. Am fost probabil singura din tot liceul care nu l-am ales pe Eminescu. De câte ori îmi exprimam dezamăgirea la subiectul cu pricina, reacţia celor din jur era aceeaşi: "Ce, nu ştii poezia lui Eminescu?!" Sau, eventual: "Nu-ţi place Eminescu?". l A venit momentul să-l predau pe Eminescu, lucru extrem de dificil. Recurg la o însemnare din intermitentul meu jurnal din 1997. "13 martie. Cu ditamai Perpessicius după mine. Iar două seminare cu Călin. La primul am ajuns cu sufletul la gură din cauza cafelei pe care am băut-o noi azi-dimineaţă. Dar seminarele au mers teribil. Citiseră, aveau cărţile, erau interesaţi. Şi figuri noi, de la alte grupe. I-am întrebat, între altele: de ce Călin Nebunul nu rămâne cu fata împăratului Roşu, pe care o sărută prima şi căreia îi ia inelul? Dacă e prost (tont) cu-adevărat şi dacă, da, până când? De ce se suprapune episodul cu fata adormită a împăratului Roşu din Călin Nebunul peste cel din Călin (file din poveste)? De ce e adormită fata? De unde ştiu ei că sărutul e o sinecdocă, altfel spus sugerează o iniţiere erotică deplină, aici? Şi, mai ales, de ce fata mijlocie ? De ce pădurea de argint şi nu cea de aur, cum e în poveşti? Am pus, desigur, şi întrebări serioase, didactice, de tipul balanţa liric-epic, Propp, evoluţia stilistică etc., dar primele duceau mai departe. Apoi şedinţă de redacţie. M-am întors prin piaţă cu Adriana, îngrozindu-ne de preţuri, care s-au dublat, triplat ş...ţ". l În primul an de redactoriţă la România literară, am propus ca în loc de obişnuitele articole ocazionale, de 15 ianuarie să fac o anchetă cu întrebarea: versurile care vi se par de maxima actualitate, din Eminescu, în 1993. A fost o plăcere şi o surpriză pentru mine: am întrebat o mulţime de literaţi şi oameni de cultură şi cei mai mulţi au răspuns pe loc, de parcă ştiau dinainte ce-o să-i întreb. Au răspuns fără să ezite sau să strâmbe din nas. Cele mai originale răspunsuri pe care mi le amintesc şi azi, au fost al lui Cărtărescu şi al lui Radu Cosaşu. Mircea a spus dintr-un foc, la "versuri care par actuale", gluma eminesciană versificată, din perioada berlineză: "Când aduce blonda Milli / Socoteala unei vedre, / Universul crisalidă / Tetraconhexaedre". Iar Radu Cosaşu, ca şi cum nici nu încape discuţie, mi-a recitat prima strofă din Atât de fragedă. (Au mai fost doi ani în care m-am ocupat de Eminescu "la aniversară", reuşind, în fine, să ajung oarecum la noutatea pe care mi-o doream de atâta vreme: În apărarea Cătălinei - o interpretarea a Luceafărului din perspectiva personajului feminin - şi un articol despre originea clişeului "Luceafărul poeziei româneşti".) l Mi se întâmplă, căutând un vers sau un poem eminescian de care am nevoie sau pur şi simplu pentru că mi se pare că l-am uitat, să nu mai las din mână întreg volumul. Şi să admir, detaşat şi fără să am de dat socoteală nimănui, concentrarea poetică din câte un vers oarecare de care mă izbesc în treacăt: "Şi pătează umbra verde cu misterioase dungi". "Umbra verde" din Scrisoarea V şi verbul "pătează" suprapus peste "umbră", (cum poate fi umbra, care e o pată, pătată?), umbra verde pătată de dungi de lună albă - un întreg curs de poezie s-ar putea ţine numai pornind de la versul acesta. l Aşa cum face, tot în treacăt, Arghezi, în cărticica dedicată lui Eminescu (Vremea, 1943): "În cuibar rotit de ape, peste care luna zace. N-aş putea să precizez formele anterioare ale acestui stih, ieşit, cu limpezimea şi conturul lui, din mai multe redactări evidente. Nimeni nu zice cuibar de ape. Toată lumea zice copcă şi vârtej. Dar cuibar de ape e şi plastic, şi pitoresc, şi frumos. Dacă în loc de cuibar de apă, care ar fi fost frumos numai întrucâtva, poetul ia pluralul şi zice cuibar de ape, imaginea capătă şi tremurul de furnicar al undelor. E locul să bănuim că, înainte de cuibar rotit de ape, fusese cuibar rotund de ape; numai forma cuibarului, fără mişcare. ş...ţ Peste care luna zace ş...ţ pune un punct de răcoare în mişcarea cuibului de ape. Cuibar e şi el un cuvânt căutat şi lucrat. Instinctiv, relativ la limbă, poetul trebuie să fi scris mai întâi cuib şi numai după aceea cuibar, dând versului şi ritmul..." l Nu prea-mi plac aniversările, iar pe cele generale nu le pot suferi. Mă sperie gesturile ostentative. Totuşi ideea că Geo Bogza mergea în fiecare an, de ziua lui Eminescu la statuia din faţa Ateneului şi lăsa un buchet de flori mi s-a părut întodeauna un lucru frumos. Şi riguros neconvenţional. l În ce priveşte posteritatea lui Eminescu, este la fel de aventuroasă şi de împovărătoare ca orice formă de nemurire. Vorba lui Călinescu: Eminescu nu bănuia "vigilenţa istoriei literare". Adică până unde se poate ajunge. l La întrebarea de altminteri iritantă, "Eminescu sau Caragiale?" răspund în genere Caragiale. Şi totuşi...