miercuri, 13 septembrie 2017
Dacă reuşeai să le prinzi doar pe ele
Nu erau de fapt figurile, ci ochii. Nu erau nici formele în care apăreau acele feţe din grupurile de la marginea drumului, ci mai degrabă culorile. Şi acesta era un semn al noilor vremuri: faptul că departe, în Caucaz, aceste culori ale ochilor nu erau toate maro sau negru. La fel de des apărea şi verdele, albastrul, griul deschis sau închis. De reţinut: chiar dacă acele feţe erau deformate de epuizare, de disperare, mânie şi ură, pe ici pe colo chiar de poftă de crimă, chiar dacă din aceşti ochi radia răutate, absenţă, aroganţă sau, pur şi simplu, prostie - culorile înseşi erau benigne, dacă reuşeai să le prinzi doar pe ele, să le urmăreşti cum strălucesc, cum dansează. În mersul acestor mulţimi, pentru că fiecare om, fără nicio excepţie, privea în altă parte sau în gol, culorile acestea constituiau acum un fel de puls; pulsau spre cineva sau ceva. Aşa cum în trecere îţi vine să mângâi un copil străin pe creştet (şi uneori chiar o faci), sau aşa cum îţi vine uneori, pe stradă, să iei un bătrân pe după umeri (ceea ce nu faci de fapt niciodată), îţi venea, în acel moment, să mângâi cu vârfurile degetelor toţi aceşti ochi şi privirile lor, să le atingi cu buzele, căci culorile lor aproape se cereau mângâiate.
(Peter Handke, Don Juan (povestit de el însuşi) )
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
CULORILE! :-)
RăspundețiȘtergerenu știu cartea asta, ai găsit-o tu de curând? sunt curioasă cum ți se pare.
e foarte frumos pasajul ăsta... singura problemă e cea pe care am avut-o tot timpul cu fotografiile artistice ale războailor, suferințelor, catastrofelor - admiri, așa cum spune el culorile, sau compoziția, fără să vrei se pune un văl de frumusețe peste lume, care-ți creează plăcere ca privitor - și aceste orori, cum rămân ele? e ceva cu care m-am luptat întotdeauna... nu am un răspuns...
este singura pe care mi-a gasit-o Liviu la biblioteca de Handke, am citit despre el, mi se parea o figura, si eram curioasa; inca nu am terminat-o - desi e asa mica-, pot spune ca sunt lucruri acolo, in felul de a scrie, de fapt, care nu se potrivesc sensibilitatii mele, insa sunt si unele care ma lasa terminata, o ascutime si o viziune de care eu nu as fi niciodata in stare; extrem de straniu - si eu ma mai mir de putine...dar poate ca asta inseamna sa iei literatura asa cum vine, in intregul ei, si sa ramai, pe rand, mut, nesatisfacut sau schimbat.
RăspundețiȘtergereevident, nici eu nu stiu sa raspund la dilema:) ideea este ca eu pot simti razboiul cu toate impuscaturile lui atat de acut, incat daca nu as putea sa fac aceasta frumusete sa se intinda, din cand in cand, as fi o eroina de hartie, fara fapte:) stiu ca este o lasitate, si o dezicere - insa inca nu am aflat cat de departe se poate merge...