Fluturi-de-porțelan și fluturi-de-pergament, și din cei cu cordon roșu, fluturi-sfinx...

Nu mai știu azi ce fel de fluturi aterizaseră atunci prin preajma noastră, poate că fluturi-de-porțelan și fluturi-de-pergament, și din cei cu cordon roșu, fluturi-sfinx, cap-de-mort, molii-strigoi și feluriți alții. Oricum, erau cu zecile, și nici eu, nici Gerald nu reușeam să le distingem forma sau aspectul. Mulți dintre ei purtau plastron și pelerină, la fel ca domnii distinși ce merg la opreă, mi-a spus odată Gerald; alții aveau, aparent, o culoare banală, dar când își mișcau aripile lăsau să apară o căptușeală superbă, cu linii transversale și ondulare, striații în formă de seceră, zone mai deschise la culoare, picățele, frunjuri și nervuri, totul în culori de o bogăție de neimaginat - verde ca mușchiul străbătut de firicele albăstrii, maro-roșcat, galben ca șofranul sau ca lutul și alb ca satinul -lucind metalic de parcă ar fi fost suflați cu aramă sau aur. Mulți dintre ei încă se mai arătau în toată splendoarea veșmântului lor, în timp ce alții, dimpotrivă, care aproape că-și încheiaseră efemera lor viață, își făceau apariția jerpeliți și în zdrențe. Alphonso ne povestea că fiecare dintre aceste creaturi extravagante avea particularitatea sa - unele trăiau doar printre arini sau izlazuri sterpe, altele pe stâncile încinse de soare sau în mlaștini. Cât despre larvele care precedau existența fluturilor, Alphonso ne spunea că toate se hrăneau cam în același fel: cu rădăcină de pir, frunze de salvie și de dracilă, sau cu frunzișul ofilit al tufelor de mure, dar că oricare le-ar fi fost hrana, ele o devorau în neștire, spunea Alphonso, spre deosebire de fluturii care pe toată durata lor nu se mai hrăneau, neavând alt scop decât acela de a asigura cât mai iute perpetuarea speciei. Nu păreau a suferi decât de sete uneori, și se povestește că în perioadele de secetă când nicio picătură de rouă nu se mai depune în timpul nopții, se întâmplase deja ca ei să se grupeze, fromând un fel de nor, și să se îndrepte astfel către pârâul sau râul cel mai apropiat, unde mulți dintre ei se înecau, încercând să se așeze pe apa curgătoare. Am mai reținut remarca făcută de Alphonso cu privire la auzul extraordinar al moliilor. Erau capabile să recunoască de la mari distanțe țipetele liliecilor și chiar el, Alphonso, remarcase că seara, de fiecare dată când guvernanta ieșea în curte și-și chema pisica, pe Enid, cu vocea ei stridentă, ele se înălțau roiuri-roiuri din tufișuri și se refugiau în copacii aflați mai în întuneric. În timpul zilei, ne spunea Alphonso, dormeau ascunse pe sub pietre, printre crăpăturile stâncilor, printre firele de iarbă răspândite pe sol sau prin frunziș. Când le descoperim, majoritatea par inerte, ca moarte, iar când se trezesc, înainte de a putea să-și ia zborul, trebuie mai întâi să se scuture sau să țopăie pe sol, dezmorțindu-și aripile și piciorușele. Temperatura corpului lor este atunci de treizeci și șase de grade, ca cea a mamiferelor, a delfinilor și a tonilor în plină activitate. Treizeci și șase de grade este un indicator esențial, a mai spus Alphonso, un punct care, în natură, s-a dovedit întotdeauna a fi optimal, un fel de prag magic, și i se întâmplase să se gândească la faptul că toată nefericirea oamenilor li se trăgea de la îndepăratrea lor de această normă: la un moment dat, s-au încălzit, iar acum trăiau în permanență într-o ușoară stare febrilă.

(W. G. Sebald, Austerlitz)

Fiecare firicel de praf cântărea pentru el la fel de mult ca întregul masiv Atlas.

 
De altfel Dakyns, care atunci când își prezenta ideile era adesea cuprinsă de niște stări de entuziasm care aproape că te îngrijorau, încercase să pătrundă cu cel mai mare interes personal scrupulele scriitoricești ale lui Flaubert, scriitor care cădea permanent pradă unei stări de teamă de a nu scrie ceva greșit, teamă ce îl făcea să rămână țintuit uneori săptămâni și luni în șir pe canapea, speriat că nu avea să mai fie în stare să scrie niciodată nici măcar jumătate de rând fără a se compromite în modul cel mai penibil cu putință. În astfel de perioade, spunea Janine, nu numai că i se părea imposibil să mai scrie vreodată, ci, mai mult, era convins că până atunci scrisese numai erori și minciuni sfruntate dintre cele mai impardonabile și cu consecințe incalculabile. Janine afirma că scrupulele lui Flaubert și-ar afla temeiul în tâmpirea generală care avansa tot mereu, pe care el o observa și despre care credea că i-ar fi cuprins deja și propriul cap. Era o senzație de cufundare în nisip, ar fi spus el odată. Poate că din această cauză, era de părere Janine, nisipului îi revine o importanță atât de mare în toate operele lui Flaubert. Nisipul, spunea ea, cucerește totul. Necontenit visele nocturne și diurne ale lui Flaubert ar fi fost străbătute de niște nori uriași de praf care se ridicau din câmpiile aride ale continentului african, luând-o apoi înspre nord, pe deasupra Mării Mediterane și a Peninsulei Iberice, spre a se lăsa în cele din urmă înapoi pe pământ, precum cenușa, deasupra grădinilor Tuileries, a vreunei suburbii a Rouen-ului ori a vreunui orășel de provincie de prin Normandia, și care pătrundeau în cele mai mărunte interstiții. Într-un grăunte de nisip din căptușeala unei haine de iarnă a Emmei Bovary, spunea Janine, Flaubert a văzut întreaga Sahara, iar fiecare firicel de praf cântărea pentru el la fel de mult ca întregul masiv Atlas.

(W. G. Sebald, Inelele lui Saturn)