Max Brod cita deja în discuțiile timpurii cu Kafka din Meyrink, cu scopul de a exemplifica ce înțelegea el prin frumusețe literară: "Fluturi mari cât palma, orbitori, cu ciudate desene, stăteau cu aripile întinse pe flori liniștite, precum cărți vrăjite care fuseseră lăsate deschise."
Kafka strâmbă din nas. "Mirosul pietrelor umede într-un hol", cită el, și rămase tăcut o lungă perioadă de timp, pentru a permite celor câteva cuvinte spicuite din textul lui Hofmannsthal, Conversație despre poezii, să-și desfășoare efectul. Asta era literatură. Era literatură, pentru că avea simplitatea și concizia unei trăsături de pensulă japoneză, pentru că oferea realitatea în cea mai mare concentrație: esența realității.
Era frumoasa, supla, cu o piele frageda de culoarea pîinii şi ochi de migdale verzi, avea parul neted, negru şi lung, cazîndu-i pe spate, şi o aura de vechime care putea proveni la fel de bine din Indonezia ori din Anzi. Era îmbracata cu un gust subtil: jacheta de piele de ris, bluza de matase cu floricele delicate, pantaloni de in ecru şi pantofi fara toc de culoarea florilor de bougainvillea. „E femeia cea mai frumoasa pe care am vazut-o în viata mea", mi-am zis cînd am vazut-o trecînd cu paşi tainici de leoaica, în vreme ce eu stateam la rînd pentru avionul de New York, pe aeroportul Charles de Gaulle din Paris. A fost o apariaie supranaturala care dainui doar o secunda şi disparu în multimea din hol.
Era noua dimineaaa. Ningea întruna din ajun, şi circulatia era mai intensa ca de obicei pe strazile oraşului şi înca şi mai anevoioasa pe autostrada; se vedeau camioane de marfa înşirate pe marginea drurnului şi automobile ce scoteau fum, în zapada. În holul aeroportului, în schimb, primavara era în toi.
Eu ma aflam la coada la ghişeul de înregistrare dupa o olandeza în vîrsta care zabovi aproape un ceas discutînd aprins despre greutatea valizelor sale în numar de unsprezece. Incepusem sa-mi pierd rabdarea cînd am zarit aparitia fugara care-mi taie rasuflarea, aşa încît n-am ştiut cum s-a sfîrşit disputa, pîna cînd functionara ma facu sa cobor pe pamînt reproşîndu-mi neatentia. In chip de scuza am întrebat-o daca credea în dragostea la prima vedere. „Sigur ca da", îmi spuse. „Imposibile sînt celelalte." Statu mai departe cu privirea atintita pe ecranul calculatorului şi ma întreba ce loc preferam: la fumatori sau la nefumatori.
- Mi-e totuna, i-am raspuns cu subînteles, numai sa nu fie alaturi de cele unsprezece valize.
Ea îmi multumi cu un zimbet comercial fara a-şi lua privirea de pe ecranul fosforescent:
- Alegea un numar, îmi spuse: trei, patru sau şapte.
- Patru.
Zîmbetul ei avu o sclipire de triumf.
- In cincisprezece ani de cînd lucrez aici, zise, sînteti singurul care nu alege nurnarul şapte.
Marca pe talonul de îmbarcare numarul locului şi mi-l întinse impreuna cu celelalte hîrtii, privindu-ma pentru prima oara cu nişte ochi de culoarea strugurilor ce-au fost pentru mine o consolare pîna aveam s-o vad iar pe fata aceea frumoasa. Abia atunci ma înştiinta ca aeroportul tocmai se închisese şi toate zborurile fusesera amînate.
- Pîna cînd?
- Pîna cînd o vrea Domnul, spuse zîmbind. La radio s-a anuntat azi-dimineata ninsoarea cea mai mare a anului.
Se înşela: a fost cea mai mare a secolului. Dar primavara în sala de aşteptare de la clasa întîi era atît de reala, ca trandafirii din vaze semanau cu cei naturali şi chiar muzica de la difuzoare parea la fel de minunata şi liniştitoare cum pretindeau creatorii ei. Mi s-a nazarit deodata ca acela era un refugiu potrivit pentru frumoasa misterioasa si am cautat-o prin celelalte saloane, înfiorat de propria-mi îndrazneala. Dar acolo majoritatea erau barbati din viata reala care citeau ziare englezeşti, în vreme ce nevestele lor stateau cu gîndul la altii, contemplînd prin ferestrele panoramice avioanele moarte in zapada, fabricile îngheaate, cîmpiile întinse de la Roissy, acum pustiite. Dupa ora douasprezece nu mai era nici un spatiu disponibil şi caldura devenise insuportabila, încît am ieşit putin sa respir.
Afara m-am pomenit cu un spectacol cutremurator. Oameni de toate soiurile se revarsasera din salile de aşteptare şi se instalasera pe culoarele sufocante, ba chiar şi pe scari, zacînd pe jos împreuna cu animalele, copiii şi obiectele lor de calatorie. Caci şi comunicarea cu oraşul fusese intrerupta şi palatul de plastic transparent parea o uriaşa capsula spatiala eşuata în mijlocul furtunii. N-am putut sa nu ma gîndesc ca şi frumoasa trebuia sa se afle pe undeva, în mijlocul acelor hoarde paşnice, şi imaginea ei mi-a insuflat curajul s-o aştept mai departe.
La ora prînzului ne asumaseram conştiinta de naufragiati. Cozile devenisera nesfîrşite în fata restaurantelor, cafenelelor şi barurilor întesate şi în mai putin de trei ceasuri a fost nevoie sa fie închise fiindca nu mai era nimic de mîncat, nici de baut. Copiii, care in clipa aceea pareau ca sînt toti copiii de pe lume, se pomira sa plînga în acelaşi timp şi din multime incepu sa se desprinda un miros de turma. Venise vremea instinctelor. Tot ce am izbutit sa manînc în iureşul acela au fost ultimele doua pahare de înghetata cu frişca, într-un magazin pentru copii. Le-am mîncat pe îndelete, la tejghea, pe cînd chelnerii aşezau scaunele la mese pe masura ce se eliberau, privindu-ma în ochi în oglinda din fund, în mîna cu ultimul pahar de carton şi cu ultima lingurita de carton şi cu gîndul la frumoasa misterioasa.
Avionul de New York, prevazut pentru unsprezece dimineaaa, decola la opt seara. Cînd, în sfîrşit, am izbutit sa urc la bord, pasagerii de la clasa întîi se aflau deja la locurile lor şi o stewardesa ma conduse la al meu. Mi s-a taiat rasuflarea. In fotoliul de alaturi, lînga fereastra, frumoasa îsi lua în stapînire spatiul cu siguranta calatorilor experimentati. „Daca vreodata aş scrie despre aşa ceva, nimeni nu m-ar crede", mi-a trecut prin minte. Si abia am fost în stare sa schitez, cu limba împleticita, un salut vag pe care ea nu-l lua în seama.
Se instala de parca ar fi facut-o pentru multi ani, punînd fiecare lucru la locul lui, în ordine, pîna cînd spatiul a fost la fel de bine aranjat ca într-o casa ideala unde totul se afla la îndemîna. In timp ce facea operatiile astea, însotitorul de bord ne aduse şampania de bun-venit. Am luat o cupa sa i-o ofer, dar m-am oprit la vreme. Caci n-a vrut decît un pahar cu apa şi i-a cerut însotitorului de bord, mai întîi într-o franceza de neînaeles, apoi într-o engleza doar o idee mai limpede, sa n-o trezeasca pentru nimic în lume pe tot timpul zborului. Glasu-i suav şi cald era napadit de o tristete orientala.
Cînd i-au adus paharul cu apa a deschis pe genunchi un necessaire mare şi patrat, cu coltare de arama ca la cuferele de pe vremea bunicii, şi a scos doua pastile aurii dintr-o cutiuta plina cu multe altele, de diferite culori. Facea totul metodic şi fara gesturi de prisos, de parca n-ar fi existat nimic care sa nu fi fost prevazut pentru ea din clipa naşterii. In cele din urma, trase perdeaua hubloului, îşi extinse fotoliul la maximum, se acoperi cu pledul pîna la brîu, fara sa-şi scoata pantofii, îşi puse masca de dormit, se aşeza pe o parte, cu spatele la mine, şi a dormit fara nici o întrerupere, fara nici un suspin, fara cea mai mica schimbare de pozitie, de-a lungul celor opt ore eteme şi inca douasprezece rninute cît a durat zborul pîna la New York.
A fost o calatorie intensa. Dintotdeauna am fost incredintat ca nu exista nimic mai frumos pe lume decît o femeie frumoasa, aşa încît mi-a fost cu neputinta sa ma sustrag macar o clipa farmecului acestei fapturi neasemuite care dormea alaturi de mine. Insotitorul de bord se facuse nevazut imediat dupa decolare şi a fost înlocuit de o stewardesa care incerca s-o trezeasca pe frumoasa ca sa-i dea trusa cu articole de toaleta şi casca pentru muzica. I-am repetat recomandarea facuta însotitorului de bord, dar stewardesa starui sa auda din gura ei ca nu voia nici sa serveasca cina. A fost nevoie sa i-o confirme însotitorul de bord, şi chiar şi aşa m-a certat pentru ca frumoasa nu-şi atîmase de gît cartonaşul pe care statea scris sa nu fie deranjata.
Am luat o cina solitara, spunîndu-mi în gînd tot ce i-aş fi spus ei daca ar fi fost treaza. Somnul îi era atît de liniştit, ca la un moment dat m-a cuprins teama ca pastilele pe care le luase nu erau de dormit, ci de murit. Inainte de fiecare înghititura, ridicam paharul şi închinam: „în sanatatea ta, frumoaso!"
Dupa ce s-a terminat cina, stinsera luminile, pusera filmul la care nu se uita nimeni şi amîndoi ramaseram singuri în penumbra lumii. Cea mai mare furtuna a secolului trecuse şi noaptea Atlanticului era infinita şi limpede, iar avionul parea nemişcat printre stele. Atunci am contemplat-o în voie, ceasuri în şir, şi unicul semn de viata pe care l-am putut percepe au fost umbrele viselor ce-i lunecau peste frunte ca norii pe apa. Avea la gît un lantişor atît de fin, încît era aproape invizibil pe pielea ei de aur, avea urechile perfecte, fara gauri pentru cercei, unghiile trandafirii vadind o sanatate deplina şi mai avea un inel fara piatra la mîna stînga. Cum nu parea sa aiba mai mult de douazeci de ani, m-am consolat cu ideea ca nu era o verigheta, ci inelul unei logodne trecatoare. „Sa ştiu ca dormi aievea, singura, cauş fidel de abandon, linie pura la îndemîna bratelor mele ferecate", mi-am zis, îngînînd pe creasta spumei de şampanie sonetul magistral al lui Gerardo Diego. Apoi mi-am extins fotoliul la acelaşi nivel, şi am ramas culcati unul lînga altul, mai aproape decît într-un pat nuptial. Ritmul respiratiei sale era acelaşi cu al vocii, iar pielea exala o boare suava, ce nu putea fi altceva decît parfumul frumusetii ei. Mi se parea de necrezut: primavara trecuta citisem un minunat roman al lui Yasunari Kawabata despre burghezii în vîrsta din Kyoto care plateau sume enorme ca sa-şi petreaca noaptea contemplînd fetele cele mai frumoase din oraş, care zaceau, goale şi narcotizate, pe cînd ei agonizau de iubire în acelaşi pat. Nu le puteau trezi, nici atinge şi nici macar nu încercau s-o faca, fiindca esenta placerii era sa le vada dormind. în noaptea aceea, veghind somnul frumoasei, am ajuns nu doar sa înteleg rafinamentul acela senil, ci şi sa-l traiesc plenar.
- Cine ar fi crezut, mi-am spus, cu amorul propriu exacerbat din pricina şampaniei: iata-ma acum un japonez în vîrsta!
Cred c-am dormit cîteva ore, doborît de şampanie şi de scapararile mute ale filmului şi m-am trezit cu capul plesnindu-mi de durere. M-am dus la toaleta. Doua rînduri mai în spate zacea batrîna cu cele unsprezece valize, cu picioarele departate inestetic pe fotoliu. Parea un mort uitat pe cîmpul de lupta. Pe jos, în mijlocul culoarului, se aflau ochelarii ei de citit prinşi cu şnurul de margele colorate, şi pret de o secunda m-a cuprins bucuria meschina de a nu-i ridica.
Dupa ce m-am uşurat de pe urma excesului de şampanie, m-am surprins în oglinda, jalnic şi urît, şi m-am speriat vazînd cît de cumplite erau urmele lasate de iubire pe chipul meu. Brusc, avionul a fost gata sa se prabuşeasca, se îndrepta cu greu şi-şi continua zborul în viteza. Se aprinse comanda de întoarcere la locurile noastre. Am ieşit ca din puşca, facîndu-mi iluzia ca numai dezlantuirile Domnului ar putea-o trezi pe frumoasa, şi ca ar fi nevoita sa se refugieze în bratele mele, îngrozita de moarte. In graba mea putin a lipsit sa nu calc pe ochelarii olandezei ceea ce mi-ar fi facut placere. Dar m-am întors, i-am ridicat şi i-am pus în poala ei, caci m-am simtit deodata recunoscator ca nu alesese înaintea mea fotoliul cu numarul patru.
Somnul frumoasei era de nebiruit. Cînd avionul îşi relua stabilitatea, a trebuit sa rezist ispitei de a o scutura cu orice pretext, fiindca în acel ultim ceas de zbor nu-mi doream decît s-o vad treaza, chiar de-ar fi fost sa se înfurie, pentru ca eu sa-mi pot recîştiga libertatea şi, poate, tineretea. însa n-am fost în stare. „La naiba'", mi-am zis, copleşit de dispret. „De ce nu m-am nascut Taur!?" S-a trezit singura în clipa în care se aprinse anuntul de aterizare şi era atît de frumoasa şi de proaspata, de parca ar fi dormit pe un pat de trandafiri. Numai atunci mi-am dat seama ca pasagerii care stau alaturi în avion, ca şi perechile casatorite de multa vreme, nu-şi spun buna dimineata cînd se trezesc. Nici ea n-o facu. Îşi scoase masca, deschise ochii stralucitori, îşi indrepta fotoliul, aşeza pledul alaturi, îşi scutura pletele care se aranjara singure sub propria lor greutate, îşi puse iar pe genunchi necessaire-ul, se farda rapid si superfluu, operatie care i-a luat exact atîta timp cît i-a trebuit ca sa nu ma priveasca pîna cînd se deschise uşa. Atunci şi-a îmbracat jacheta de piele de rîs, a trecut aproape pe deasupra mea, cu o scuza conventionala rostita în spaniola armonioasa din America, şi a plecat fara sa-şi ia macar ramas-bun, fara sa-mi multumeasca cel putin pentru tot ce facusem pentru noaptea noastra fericita, şi disparu pîna în ziua de azi in jungla New York-ului.
One of Márquez’s themes was love at first sight. “Love is the most important subject in the history of humanity. Some say it is death. I don’t think so, because everything is connected to love.” About his own romantic passions, though, the author remained tight-lipped. He told his biographer Gerald Martin “with the expression on his face of an undertaker determinedly closing a coffin lid back down, that ‘everyone has three lives: a public life, a private life and a secret life’.” When Martin asked if Márquez might give him access into the latter, he replied: “No, never.” If his secret life was anywhere, he intimated, it was in his books.
This is why a brief encounter concealed in one of his books deserves pausing over. It’s contained in the collection Strange Pilgrims, a story called ‘Sleeping Beauty and the Airplane’, about a meeting in Paris between the author and an unknown Latin American woman who, as the day unravels, is elevated into his muse.
...
...this summer, not long after Márquez’s death, through a peculiar set of circumstances, I received an email from a woman living in London. She knew me to be an admirer of Márquez – she had read my introduction to the Everyman edition of Love in the Time of Cholera. The reason she was making contact was to tell me about a day she had spent with the Colombian author, in 1990, at Charles de Gaulle airport: the experience, she believed, had informed his story ‘Sleeping Beauty and the Airplane’.
In the autumn of 1990, the 63-year-old Márquez was back in Paris after a lengthy absence. He had been working since 1976 on a collection of short stories set in Europe about the strange things that happen to Latin Americans there – his only book that would have a non-Latin American background.
...
At the very end of that trip, in early October 1990, he was waiting in Charles de Gaulle airport to fly to New York when a ravishing 26-year-old Brazilian girl sat down beside him.
MEETING SLEEPING BEAUTY
The woman who arrives, late, at the café in -Notting Hill Gate is today a 50-year old grandmother living in London. From her handbag, -Silvana de Faria produces a passport stamped with the date of her meeting with Márquez – October 2nd 1990 – and photographs of herself in French magazines, fully endorsing his description of her beauty. “At that time I was an actress,” she says. “I am the queen of gaffe, and one of those was him.”
Silvana was living unhappily near Paris with a French film director, Gilles Béat, by whom she had a seven-month-old daughter. Béat decided that De Faria was so unhappy that he had paid for her parents to come on a visit from their home in Belém. At 9am, she arrived at the airport to meet the Brazil flight.
It was a cold October morning and she had lost her pregnancy weight. “I was very slim – nine stone – and concerned about how I was going to dress up. My mother always criticised me for being too provocative . . . That’s why I remember what I was wearing that day. I had on a leather jacket, a Kenzo blouse with flowers, pale linen trousers, and Kenzo shoes, red with flat small heels – later I gave them to Oxfam.”
“Now I can relax. Then I noticed the airport was full of people. Many were sleeping on the floor. There were no seats anywhere – just one, and I sat on that. Thank god, I’ve found the only seat in the airport!”Unusually, De Faria was on time. “I run and go to the Air France desk and ask for the flight.” As in the story, the plane had been delayed by bad weather.
It was now she noticed the man sitting beside her, 60ish, good-looking, elegant in a tweed jacket, with tidily brushed hair and moustache.
“He said ‘Bonjour’. He had a wonderful smile. I’m obsessed about teeth. The first thing I look at is teeth. His teeth were white and perfect. I could smell his breath was very clean, because our chairs were close together.”
“’Bonjour,’ I said back.
“He looked at me, charming, shy, flirting. ‘Are you waiting to travel?’ he asked in French.
“‘No, I’m waiting for my parents.’
“‘Where are you from?’
“‘Acre, in Brazil.
“‘Is that near the Andes?’
“‘No, it’s on the Amazon.’
“He was very touched to meet a genuine Latin American in Paris, born in the middle of the Amazon forest. I said: ‘When you are born in the jungle, you can survive anywhere. Living in a modern city is just a different kind of jungle.’ Then I said: ‘And you, are you going to travel or are you waiting for someone?’
“He didn’t reply and I respected that. I thought: He is private.
Nonetheless, she asked if he might look after her handbag while she bought a bottle of water.
“When I came back, he was taking care of my chair and my handbag. I swallowed a pill and I joked that I was like Elvis Presley, and showed him my pills, saying how colourful and beautiful they were . . . Pills to sleep, pills to wake up, pills to smile, pills to lose weight, pills to gain weight, pills to make love, pills to make poo, pills not to make poo.
“‘Why so many?’ he smiled.
“I told him about a car accident in which I nearly died, and how my doctor gave me pills to ‘calm down’ and how I’d become addicted, but I was going to stop taking pills as my parents were coming to stay with me. Then he asked why I was living in Paris, and the conversation started. I said: ‘We Latin Americans can only live in France when we fall in love.’
“‘In love with France?’
“‘No, love at first sight. I believe that’s the only kind of love.’ This is what he writes in the story! He sucked my words. [Márquez asks the check-in attendant “if she believed in love at first sight”.] When I read that, I felt goosebumps. You are not original. You are like all bloody writers. You are a vampire!
“He asked me what I did. I noticed he was staring at my hair, face, hands, body. I thought he’d try and take me to dinner and then to bed. I was so suspicious of men. You have a coffee and they say they are in love with you. How can you be in love with me if you’ve just had a coffee?
“I tell him: ‘You think because I’m a Brazilian, I’m a prostitute in the Bois de Boulogne’ – I was paranoid about this because at that time all -Brazilians in Paris were never students.
“‘I didn’t say that!’
“‘But you thought it. I can read your thoughts.’”
She told him she was an actress and a singer, and her dilemma was that she didn’t want to be either. “I want to be a student, but I find myself in the middle of show business. The real, real truth is I can’t sing, but people say I can. They think I’m a good actress. I’m not.”
He asked if she knew Ruy Guerra, the Brazilian director.
Her reply: “I just saw a film of his based on a story of Gabriel García Márquez.” This was The Beautiful Pigeon Fancier, one of Guerra’s three films of Márquez’s work. “I was the only person in the cinema, which was a shock, at 2pm in a room on the Champs Elysées, and I hated it.”
“He was listening with attention and was a bit uncomfortable, and I didn’t understand why. I said: ‘Look, the film is made in Paraty, a place I know. Anyway, it’s not possible in this world to adapt a Gabriel García Márquez novel into a film. It would have to be another genius. I’m sorry if you don’t agree with me.’
His interest in De Faria had quickened. She says: “At first, I think he thought I was crazy. Now he wanted to know where I came from, about my family, and I told him all the bullshit he wanted to know.”
In Márquez’s story, no word is exchanged between him and the young woman, with her ancient Andean features, her Japanese-style clothes and the pills that she takes to make her sleep, and who turns out to be occupying the next seat on the eight-hour flight, before she disappears into “the jungle of New York”.
Yet in another dimension, Márquez knew everything about her – because before the flight, from 9am to 4pm, they had talked non-stop, “keeping eye contact all the time,” she says, “which was important for me”. And what Silvana de Faria unveiled to him during that period, not realising his identity until the last moment, was a distillation of the women he felt compelled to write about.
“The reason I think he and I became talkative and ‘close’ that day is because I delivered everything he wanted. Any question, I answered. No limits.”
“After one or two hours, it was like we were at primary school together, mixing Portuguese with French and Spanish. We were talking, joking, laughing. I wasn’t seeing an old man.”
As for Márquez, it is evident from what he wrote afterwards – “in eight feverish months . . . to achieve the volume of stories closest to the one I had always wanted to write” – that he was seeing, as he put it, “the most beautiful woman I’ve ever seen.”
De Faria says, “I am and was in shock that I could recognise our conversation.”
Love at first sight, passion, coincidences, -cinema, family values, Paris, even star signs – in seven hours, they covered the gamut. “I told him I am a Leo with Taurus ascendant. That was the reason I was strong enough to struggle with living in Paris. He said he sometimes wished he was a Taurus. And he says so in his story!” [“Damn it,” I said to myself with great scorn. “Why wasn’t I born a Taurus!”]. He himself was a Pisces. “I said Pisces are always dreaming, in imagination mood, always swimming – and I made a mouth like a fish, which made him laugh.”
By now, it was 4pm. “I was concerned about the plane, my parents. What if the plane had disappeared? We started to talk about death, about dead people.
“He asked: ‘What do you think will happen to you when you die?’
“‘I will become a ghost, free, and then I will come and scare you. But why from the beginning do you only ask about me?’
“He said: ‘What do you think I am, and where do you think I’m travelling?’
“‘As far as I know, you’ve been travelling through my body, but I don’t know where you’ll finish.’ He laughed: ‘I’m amazed by the sincerity that comes from your mouth!’
“‘At least, I’m not scared of words,’ I said.
“‘I’m a journalist. From Colombia.’
“‘Which paper?’
“‘I don’t work for papers.’”
It was then that Silvana woke up to who he was. “I looked at him and, shouting, I said: ‘I know you. Yes. You are Gabriel García Márquez! My mother gave me Love in the time of Cholera, and it has your picture! Why didn’t you tell me it was you?’
“‘How was the picture?’
“‘Men! You’re all the same. All is vanity.’
“I felt embarrassed and upset and betrayed. I realised that’s why he didn’t want to talk about himself – because he had not said a word, even when we talked about Ruy Guerra and his film. He had not said, ‘I wrote the story and the script.’ I was confused and wanted to leave.
The plane had landed, my parents were arriving. ‘I have to go.’ But he grabbed me firmly by my arm and stopped me. He asked for my Filofax and wrote in it.
“‘For you, I am Gabo. Here is my address and telephone and fax.’”
She fishes a lined page from her bag and there it is, in red ink: GABO. MEX. Fax 5686043 Tel 5682947. Ap Postal 20736. Mexico, 01000
“He said: ’Please. Write to me!’ staring straight into my eyes.
“‘Only if you write me a story.’
“He looked at me closely. He looked so insecure and vulnerable.
“’I’m only joking. I HAVE TO GO,’ and we said goodbye like the French do, with a kiss on each cheek.”
“He repeated: ‘You are going to write, aren’t you?’’ Then: ‘I don't even know your name!’
“‘Did you tell me yours? We spent this whole time together, we know each other so well – and we didn’t know each other’s name.’ And I left.”
After that, De Faria says, she simply forgot him. “I lost trust, in a way. I didn’t read any of his books again. I never had the desire to call him or write to him.
“Then when he died, I found this story of the airport.”
“And when you read it?” I ask.
“I felt his tone and his voice. I had the feeling of him looking at me, staring. I felt for a few minutes he was sending me a message.”
