... şi-a schimbat dispoziţia şi i-a cântat fasolei cu multă dragoste

Ca apa pentru ciocolată

de Laura Esquivel





Aş citi cartea Laurei Esquivel după-amiaza, în bucătărie, făcând - dacă asta va fi posibil vreodată - plăcinte, aşteptând aluatul să crească şi mierea să se topească în cocă; n-aş avea sentimentul că am pierdut vremea, fiindcă, dincolo de facilitate şi toate neajunsurile plăcerilor efemere, cartea are toate ingredientele pentru a obţine acel amestec compact de onestitate şi consecvenţă, care, chiar dacă nu este glazura, este cel puţin baza pentru un lucru decent.
Cele 12 capitole, cu reţetele lor fanteziste din cele 12 luni ale anului urmăresc, strident, şi poate de aceea convins, suprinderea legăturii dintre dragoste, mâncare şi toate acele mirodenii care reduc, atât de des, existenţa la o supă apetisantă. Tita este sora bunicii celei care narează fantastica istorie, eroina noastră deci, venită pe lume cu lacrimi născute din ceapă; pe parcursul întregului roman ea se va salva repetitiv prin talentul şi imaginaţia ieşite din comun pe care le demonstrează în bucătărie. Tita este moştenitoare şi păstrătoare a unor vechi tradiţii mexicane care te duc cu gândul la alchimie şi Popocatepetl, aptă să dinamiteze prin meşteşugul ei totul în jur, începând cu papilele gustative şi terminând cu armatele insurgente ale lui Pancho Villa. Aparent ghinionistă, însă unul dintre ghinioniştii aceia cu nimb, care găsesc cumva o fereastră spre soare: nu poate fi cu Pedro, cel pe care îl iubeşte, fiindcă este mezina familiei şi trebuie să rămână celibatară pentru a-şi îngriji mama, aşa cum se obişnuieşte de generaţii; în plus, mama este un Cerber dominator, care îi terorizează pe toţi cei din jur şi va sfârşi prin a o renega; ca să nu mai spunem că singura soluţie pe care o găseşte imaginaţia lui Pedro de a fi cât mai aproape de Tita este căsătoria cu sora ei, Rosaura, o fiinţă total decolorată, inventată parcă pentru a o trasa şi mai bine pe năstruşnica noastră bucătăreasă. Astfel o găsim pe Tita în prima parte a poveştii, numai că lucrurile nu pot rămâne ca atare, fiindcă fata găteşte bine - CEL MAI BINE; curtează condimentele, în cimbru stă o întrebare existenţială, face să plângă o nuntă întreagă din cauza unui tort în care şi-a vărsat lacrimile nefericirii; oricine gustă din prepeliţele aşezate peste petale de trandafir devine, o clipă, de catifea şi de purpură - toate astea seamănă, orice s-ar  spune, cu o victorie, ale cărei implicaţii nu rămân doar de origine gustativă.



Multe dintre episoadele cărţii te duc cu gândul la o telenovelă melodramatic-poznaşă, în care tonul îndulceşte la propriu şi figurat totul, cu cadre şi actori frumoşi; şi chiar dacă nu ai fi citit Marquez în viaţa ta, tot simţi că se înfige ca un cui în povestire un realism magic strigat, denotat, lipsit de flexibilitate şi fineţe. Şi, atâta timp cât personajele au adesea gânduri şi descurajări adevărate, acest torent de magie îţi dă senzaţia că, din clipă în clipă, cartea se va descoase şi lumina cenuşie a zilei va pătrunde în acest studio neîntreţinut de protecţia unei metafore dense. Însă ori de câte ori pericolul se întrevede, lumea lui Esquivel se ridică prin acel milimetric al ei, imponderabil aproape, făcând, uneori, un triplu salt al materiei, şi e absolut fără cusur cum este văzut şi pus la loc de cinste fiecare bob de piper, însemnând tot atâta perfecţiune a emoţiei şi dând credit acestui fel de a vedea lumea, mai presus decât orice original. Astfel, uiţi pe dată că personajele n-au idei serioase şi eşti curios să afli mai degrabă: cum se fac frigănelele cu caimac, supa din coadă de vacă sau ardeiul în sos de nucă; se câştigă, per ansamblu, o imagine nefisurată a Mexicului, o pictură naivă şi pulsatilă vrâstată cu viraje de erotism la fiecare pas şi îmbucătură.
Din punctul meu de vedere, mai există ceva care încheagă şi asortează între ele divergenţele de construcţie: portretul Titei. Fiinţa senzuală şi blândă, răzvrătită şi statornică, visătoare şi înţeleaptă care este Tita reuşeşte cumva să păstreze în jurul ei o atmosferă de bun-gust; uneori tristă, este lipsită de orice ostentaţie, reuşind să fie concomitent supusă, rafinată şi pasională. Ca o supraetajare în plan concret, străbătută continuu de un frig ce o face să împletească o pătură uriaşă, în care vâră tot soiul de sobe şi şeminee la care visează şi cu care acoperă cerul; nu ştiu dacă Penelopa ar fi putut-o întrece.
Repet: dacă voi face vreodată plăcinte, voi reciti cartea, cu speranţa ca vrăjile Titei să plonjeze amabil în blatul meu. Dacă mă voi mulţumi cu o simplissimă ciocolată caldă, voi sta să mă asigur că apa are temperatura cea mai potrivită pentru o ciocolată comme il faut - există păreri foarte clare cum că lumea s-ar putea salva, măcar o dată, prin acest gest simplu; şi este unul dintre gesturile acelea făcute cu ochiul...




Citate:
- Despre vrajă :" Şi-a adus aminte ce-i spusese Nacha: atunci când doi sau mai mulţi oameni se certau în timp ce ea făcea tamales, acestea rămâneau crude. Puteai să le fierbi zile în şir, nu se făceau: erau supărate. În astfel de cazuri trebuia să le cânţi, ca să se liniştească şi să fiarbă. Tita s-a gândit că acelaşi lucru o fi valabil şi în cazul fasolei, care asistase la cearta ei cu Rosaura. Drept care nu i-a rămas decât să-şi schimbe dispoziţia şi să-i cânte fasolei cu multă dragoste. "
- Despre reţete:" Cerneala se face amestecând 8 uncii de gumă arabică, 5 uncii şi jumătate de gogoşi de ristic, 4 uncii de sulfat de fier, 2 uncii şi jumătate de lemn campeche şi o jumătate de uncie de sulfat de cupru. Pentru cerneala aurie cu care se împodobesc marginile plicurilor e nevoie de o uncie de orpiment şi una de sticlă pisată foarte fin; aceste pulberi se amestecă cu 5 sau 6 albuşuri bătute spumă, până rămâne totul limpede ca apa. În fine, ceara pentru sigiliu se face topind o livră de răşină, o jumătate de livră de smirnă, o jumătate de sacâz şi una de cinabru. Când s-a topit totul se răstoarnă pe o masă unsă cu ulei de migdale dulci şi, înainte de a se răci, se taie în formă de beţigaşe sau tablete. "