Mereu era o clipă de uluire și tăcere înainte să înceapă aplauzele

Iarna la Lisabona


de Antonio Munoz Molina


Despre acest roman distins în 1988 cu Premiul Național pentru Literatură al Spaniei s-a spus că este " un omagiu adus celebrului film noir american și cluburilor în care s-a născut jazz-ul ". Intriga, redusă la o schemă directoare, câștigă  prin câteva artificii de construcție, dintre care aș aminti:
- spiralarea continuă a poveștii datorită refuzului de a denuda evenimentul, efect și al permanentului fum de țigară, abur de alcool, ceață și noapte cu background ale modulațiilor jazz-ului;
- relatarea de către un povestitor care participă indirect la evenimente, ca prieten al protagonistului, pianistul Santiago Bilbao; astfel, evenimentele se precipită și devin laxe ca o melopee care poate înregistra calm mișcările fantoșelor-personaje, iar enigmaticul care este, poate mai presus de orice altceva, teza romanului se dilată și el: naratorul nostru este un râvnind la modul de existență autentic și absolut gratuit al lui Bilbao, Bilbao este visul său și prototipul la care se raportează într-un fel tăcut și discret și cu care se identifică fără a beneficia de ocazia pasiunii pentru o Lucrecia.
Pe acest panou de tânjire continuă și nopți perdante aflăm că Bilbao s-a îndrăgostit de Lucrecia într-o seară în care performa la pian, Lucrecia care va pleca împreună cu soțul într-un Berlin ireal; care va reveni, după ce va avea curajul să îl părăsească pe acesta, la Bilbao, plecând iarăși; care, în sfârșit, se va reîntoarece pentru ultima dată în viața pianistului, încercând să fugă împreună atât de soț, cât și de un traficant de tablouri vechi care îi căuta, deoaree ea reușise să obțină un Cezanne devenit acum blestemul prim al acestui cuplu sortit eșecului. Ultimele scene din roman redau panoramic masa concentrată de urmăriți, urmăritori, oameni sfâșiați de pasiune și continuă scindare: se va rupe brusc totul într-unul dintre hotelurile reci și sordide întinse peste tot în povestire, ca un spațiu al impersonalizării și devastării emoționale, cu Lucrecia căutând un Bilbao de negăsit în travesti, cam nelalocul ei într-o haină albă, marcând fuga în ploaie, în necunoscut.
Îmi este greu să aleg între temele și subtemele acestei povești în care detaliul și atmosfera se transformă în ceva esențial, pierzându-se în aburii ceței. Poate ca Iarna... este, în egală măsură, un roman despre muzică, alcool și fum de țigară; despre iubire, provizorat, boală, hipnoză și himere; despre străinătate, echivoc, fantome și frig, iar lista rămâne deschisă, sub semnul căutării neobosite care marchează trama. Nici "Iarna" sau "Lisabona" nu aduc date clare, evident că este lucrul cel mai puțin dorit: indiferent că suntem în San Sebastian, Madrid sau Lisabona, frigul continuu și dezolarea amenință redempțiunea. Iar Lisabona este visul lui Bilbao de a - și promova muzica, al Lucreciei de a se elibera, oraș care va deveni, odată ajunși acolo, un nou loc al fricilor, al lipsei de protecție și al imposibilului. Mi-e teamă că aceste prezențe sofisticate și fantomatice sunt cam exagerat teziste; că Lucrecia, cu histrionismul pe care îl presupune fiecare apariție a ei, este prea eterată și lipsită de atributele unei ființe umane; că aceste personaje poartă concepte prea grele pe umerii lor; în sfârșit, că lucrurile ar trebui, măcar o dată, spuse până la capăt, în liniște și tăcere, în lumina zilei. S-ar putea susține că noir-ul nu are de a face cu aceste pretenții spre firesc, ci , din contra, că miza este încercarea de a crea persoane, experimente, atmosfere factice și ambigue, în care paltoanele rămân în mod programatic descusute, iar fumul de țigară nu arde, ci doar impregnează hârtia. Ceea ce vreau însă să spun este că personajele își arogă calitatea unei pulsații; că, deși umbletele lor stau mereu sub semnul asimptoticului și al aritmiei jazz-ului, vocile lor nu doar interferează, ci se confundă unele cu altele, fără a deveni complet  impersonale, ci animate de același spirit, pierzând din individualitate, topindu-se sub spectrul povestitorului, a cărui intenție clară este să povestească totul "ca și cum", un "ca și cum" care, pentru mine, cel puțin, sfârșește prin a obosi- și m-am întrebat, citind, dacă romanul acesta ar suporta lumina unei singure zile, a unui singur zâmbet, fie trist; nu știu, la fel, dacă ceea ce sugerează monologurile spuse pe jumătate suportă golul permanent al ambiguității. Poate că, pentru câteva clipe, oricât ai iubi jazz-ul sau poza outsider-ului, simți nevoia să ieși din acele cluburi; să mergi liniștit pe stradă, lăsând totul acolo fără să te simți urmărit, fără să simți că este iarnă, că este un roman - chiar dacă aștepți aplauzele din penumbră.


CITATE:

- Despre Lucrecia, metamorfoze: " Avea părul lins, tuns exact până la umeri, pomeții largi și mai curând copilăroși, nasul definit de o linie neregulată"(...) "Mai târziu era alta, cu părul mult mai lung, mai puțin senină și mai palidă, cu voința chinuită sau pierdută, cu acea gravă și rigidă expresie a celui care a văzut adevăratul întuneric și nu a mai rămas nici curat, nici nevinovat" (...)"Așa era Lucrecia: dintr-odată se stingea în ea orice urmă de ardoare și privea ca și cum nu i-ar fi păsat dacă pierdea tot ce avusese sau își dorise".
- Despre Lisabona: " El a putut compune acel cântec fără să fi fost niciodată la Lisabona: orașul exista înainte ca el să îl fi văzut, tot astfel cum există acum pentru mine, care nu l-am văzut, trandafiriu și ocru la amiază, ușor înnorat în fața splendorii mării, parfumat cu silabele numelui său ca o răsuflare misterioasă, Lisabona, cu tonalitatea numelui Lucreciei" (...) " Își aminti ce-i spusese odată Lucrecia: că a ajunge la Lisabona ar fi ca și cum ai ajunge la capătul lumii" (...)" Lisabona era patria sufletului său, unica patrie pentru cei care se nasc străini".
- Despre muzică:" Se făcea liniște: eu îl auzeam trosnindu-și ritmic degetele și lovind în podea cu piciorul fără anunțuri prealabile, iar muzica începea, ca și cum, de fapt, ar fi sunat deja de multă vreme și doar atunci ne-ar fi fost îngăduit s-o ascultăm, fără preludiu, fără emfază, fără început și fără sfârșit, așa cum se ascultă dintr-odată ploaia când ieși în stradă sau când deschizi geamul într-o noapte de iarnă " (...) " Am ajuns (...) să aștept liniștita furie cu care își risipeau melodia pentru a se reîntoarce mai pe urmă la ea, ca râul în matcă după o revărsare, și pe măsură ce le ascultam căpătam de la fiecare dintre ele lămurirea propriei mele vieți, și chiar a aducerii mele aminte, a tuturor lucrurilor pe care nu aveam să le am niciodată și pe care le recunoșteam în muzică tot atât de precis ca liniile feței mele într-o oglindă.
Ei înălțau cântând splendori arhitecturale translucide care se prăbușeau la urmă, doborâte ca praful de sticlă, sau așezau lungi spații de seninătate ce se învecinau cu liniștea pură și se frământau pe negândite până ce răneau auzul și-l încolăceau într-un bine - gândit labirint de cruzime și stridență. Surâzând, cu ochii pe jumătate închiși, ca și cum s-ar fi jucat de-a nevinovăția, se întorceau mai apoi la o liniște ca de vorbe susurate. Mereu era o clipă de uluire și tăcere înainte să înceapă aplauzele. "

Scrisorar

Să încep şi eu, aşa cum am început când mi-a spus Cerasela de ideea blogului, deşi sunt redundantă, ştiu. Acum câteva luni am descoperit Scrisorar  de Mihail Şişkin şi îl citesc încet, îl degust, cu mare grijă. Citind, m-a dus gândul la Cerasela, m-am gândit cum simte ea, atât de pregnant, ceea ce eu citeam. Nu am terminat-o, mă tot întorc la pasaje, recitesc capitole. Nici nu aş vrea. Am luat cartea pentru că m-a cucerit cu primul rând. Uneori aşa îmi aleg cărţile.

''Deschid Gazeta de seară de ieri şi acolo scrie despre noi doi.''

singura modalitate

scrisorile lui kafka pentru felice, le-aţi citit? le citesc de câteva luni, ca pe o comoară nespusă, poate 2-3 pe zi, frământând în mine fiecare rând, fiecare cuvânt, căutând înapoi, recitind scrisorile trecute de câte ori face el referinţă la ele, mă ucide, este atât de greu să-i fac faţă, şi dacă eu simt asta, citind doar, cum trebuia să fie pentru el, trăind astfel? şi spune el: "scrisul este pentru mine singura modalitate de existenţă interioară.

şi m-am gândit la tine atunci, Cerasela, ştiu că aşa este şi pentru tine.

" Zâmbesc când mă gândesc la viaţa mea. La toată viaţa mea "

 Însemnări de viaţă

de Eleanor Coppola


Însemnările lui Elenor Coppola, soţia lui Francis Ford Coppola, se întind pe parcursul a două decenii, mai precis între 1986-2005; cele mai multe dintre ele redau episoade din viaţa familiei, unele funciar intime, altele devenite astfel prin subiectivizarea pe care o presupune în general ideea unui jurnal. Nu respectă cronologia, ci mai mult un fel de lege internă, ca o memorie involuntară periferică, deoarece se declanşează, în cea mai mare parte, la vederea unui obiect sau a unei imagini - simbol.
Găsesc Însemnărilor două merite de bază, constituind motive pentru care ar merita văzute, dincolo de aportul cultural implicit, pentru cei doritori de can-can-urile platourilor de filmare de la Naşul sau Rătăciţi printre cuvinte, filmul regizat de Sofia Coppola.
Primul dintre ele, care pentru mine a contat întotdeauna foarte mult atât în privinţa cărţilor cât şi a oamenilor, este sinceritatea - aproape masochistă în cazul lui Eleanor, deşi, cum se va vedea, ar fi avut motive să se ascundă, aşa cum facem mulţi dintre noi, atât faţă de ea, cât, mai ales,de un public nemilos ( şi era, în mod evident, cineva căruia i-ar fi prins tare bine nişte elogii şi o doză mare de înţelegere ). Devine adesea deconcertant, aproape brutal felul în care îşi mărturiseşte frustrările; e adevărat că toată lumea trebuie să se fi gândit că nu e uşor să trăieşti ca mamă în mijlocul unei familii cu gene de genialitate reclamată imperativ, să îţi apară doar antebraţul în fotografiile de pe covorul roşu, alături de chipul bonom şi popular al lui Francis. Cu atât mai mult cu cât îţi place pictura, ţesăturile, literatura, decoraţiile-şi tot ce înseamnă în genere artă, iar la 26 de ani renunţi la tot pentru a avea grijă de soţ şi copii. Dar cred că nimeni nu s-ar fi aşteptat ca ea să o mărturisească atât de frust; în naraţiuni şi mici eboşe reprezentative din care oricine îşi dă seama că are serioase înclinaţii de persoană: anxioasă; depresivă; maniacă si monomaniacă; panicată; lipsită de o încredere elementară în sine; în sfârşit, care o face să se consume în analize şi neputinţe cam naive. Mult timp, e aproape imposibil să o găsim în Jurnal singură-în sensul că, şi atunci când îşi analizează emoţiile şi gândurile proprii, un cordon ombilical invizibil o leagă de ceilalţi - devine aproape evident pentru oricine că sursa tuturor impresiilor ei sunt cei pe care îi iubeşte, că ei sunt bucuria, chinul şi miezul frustrărilor, cei care nu o lasă în pace, cei fără de care nu poate trăi singură nicio secundă. Plecată cu Francis pentru a promova filmele lui  în străinătate, nu visează decât la atelierul ei de pictură de acasă; aflată singură în atelier, îşi doreşte să fie cu el şi să îi acopere umerii cu un pulover sau să facă pentru Sofia pricomigdale. Abia în partea a doua, odată cu înaintarea în vârstă, Eleanor pare să găsească un fel de linişte şi independenţă, construite tot pe măsura ei, o armonie făurită din obiecte şi peisaje, din atingeri delicate şi gusturi; şi, evident,şi din mulţumirea celorlalţi, însă intensitatea tribulaţiilor din trecut se disipă într-un cântec de pasăre sau în imaginea unei căni de ceai. Naraţiunea lasă loc descrierii-şi eu cred că este o alegere bună.
Al doilea lucru care salvează cartea şi omul este atenţia pentru frumos; un spirit de observaţie măiastru, panoramă şi detaliu dansează în ceea ce, de deasupra cărţii, ajungi să vezi cu adevărat; centrarea pe câte o secvenţă aparent nesemnificativă care redă, nu ştii cum, o atmosferă opulentă sau austeră exact aşa cum pulsa ea, o mărturie care face mai mult, uneori, decât ceea ce gândeşte în mod personal despre un lucru. Atunci, pe fundalul acestor băi de trăire autentică în care se scaldă, ştiind şi cât le căutase, ai impresia că înţelegi mult mai mult - şi, cu atenţia mărită şi la tine, cel care judeci peste pagina rece, îţi dai seama cât potenţial are fotografia de pe coperta cărţii: ei doi, fericiţi pe cele două biciclete pe care îşi plimbă copiii, o imagine putin construită, poate,puţin facilă, poate, a unui cuplu american, mereu fericiţi ei pe bicicletele lor; şi totuşi, în finalul Însemnărilor, acest adevăr transpare: "Zâmbesc când mă gândesc la viaţa mea. La toată viaţa mea."
Ce vreau să spun este, în esenţă, destul de simplu: dacă are defecte, ele sunt mereu dublate de o calitate care se revarsă asupra celorlalte şi are, în plus, demnitatea de a nu-i supăra prea mult pe ceilalţi (eu le-aş numi mai degrabă neajunsuri). Defectele ei sunt aceleaşi ca ale tuturor, dar fac parte dintr-un drum, un drum al ei, cea care are voinţa şi curajul de a cunoaşte, de a mărturisi, ceea ce pare straniu pentru o persoană care, cum am spus, nu se poate percepe pe sine decât în relaţii. Nu sunt reale decât pentru ea; te poate oripila, de exemplu, un gând pe care îl are la un moment dat, când are impresia că o invidiază pe Sofia pentru succesele ei; dar te mişcă până la empatie cum îngheaţă alături de ea pe platourile de filmare şi tresare ori de câte ori o vede obosită sau descurajată.
Eleanor pare să fi învins, întru câtva, destul de mult, dacă stai să te gândeşti la cât de mare este pentru ea viaţa. Mie, una, mi se pare un copil bosumflat care debordează mai apoi de dragoste şi energie când îl bagă cineva în seamă, fiind gata de sacrificii nebănuite; mi se mai pare că este ea însăşi o piesă de important echilibru pentru o familie atât de nomadă şi înzestrată; mi se pare că seamănă mult cu Acompaniatoarea Ninei Berberova, omul din umbra lucrurilor importante; aş putea să o văd şi ca pe un câine credincios, moale şi brun, care te roagă din ochi să îl ierţi - asta dacă ar trebui iertate faptele unui spirit trist şi curajos.


                                                          CITATE                                                                       


- Despre atelier : " Atelierul meu se află pe o creastă. Uşile mari, de hambar, dau spre un luminiş plin de ierburi sălbatice, verzi şi noi, crescute printre frunzele căzute şi prin jurul smocurilor cenuşii de iarbă de anul trecut. De cealaltă parte, stejari plini de viaţă sunt iluminaţi din spate de soare; fâşii de muşchi verde-strălucitor se întind pe ramurile lor întunecate. Este orbitor de însorit după zilele cu ploi violente. "
- Despre călătorii: "Priveam o femeie cu un prunc adormit prins la spate cu o legătură, pictând cu ceară fierbinte un desen complex de batic pe o bucată îngustă de material. Folosea o pensulă fină, făcută din cinci fire din propriul ei păr, prinse într-un condei. "
- Despre fericire: " M-am trezit în zori, când lumina filtrată de siluetele straturilor de ramuri căpăta o nuanţă cenuşie. Reţeaua groasă şi întunecată de frunze tremura în vânt. Fereastra cu plasă este deschisă, iar aerul proaspăt al dimineţii poartă în încăpere mirosul discret de flori de magnolie. Aud fâlfâitul de aripi al unei raţe sălbatice care îşi ia zborul din iaz. Sunt atât de fericită să fiu acasă, în patul meu nemaipomenit de confortabil, ascultând respiraţia regulată a lui Francis, care doarme lângă mine. "

umbra verde

Cronica Optimistei: Umbra verde de Ioana Pârvulescu Cu urechea ciulită la "rimele" lumii, adică la acele armonii care există ascunse în viaţa fiecăruia dintre noi, am observat că această dimineaţă de luni, ziua în care îmi scriu cronica săptămânală, coincide cu 15 ianuarie. Aşa că m-am gândit că a venit, poate, momentul unui articol despre lenta şi întortocheata mea apropiere de Eminescu. Pentru că, îndeobşte, şcoala şi societatea fac tot ce se poate ca să te ţină departe de un poet adevărat, ori să-l sufoce, să-l piardă în miezul propriei lui statui. Încerc să reconstitui pas cu pas etapele drumului meu eminescian, cu gândul că, poate, şi alţii au păţit lucruri asemănătoare. l Îmi amintesc cu o ciudată limpezime de lecţiile din şcoala primară, despre poet. Învăţătoarea ne vorbea cu o voce de zile mari despre "micul Mihai" care "hoinărea ziua întreagă" într-un peisaj feeric şi "poposea uneori în casele ţăranilor", unde asculta "basme şi poezii". De fapt totul semăna cu o atrăgătoare poveste cu şi pentru copii, şi era plăcut, pe la 9-10 ani, să stai în bancă şi să asculţi, la ora de "citire", lucruri din astea, care, în plus, îţi rămâneau în amintire fără nici un efort, spre deosebire de orele de gramatică sau de geografie, unde trebuia, cât de cât, să înveţi. l Pe la 14-15 ani, la gimnaziu, ("şcoala generală"), după ce mai învăţaserăm câteva poezii, am auzit din întâmplare primul lucru care făcea ca imaginea mitizată, dar distantă, să se apropie de mine şi să dobândească o putere de fascinaţie aparte. Ca toată lumea, la vârsta aceea incertă, mă străduiam să-i imit pe elevii mai mari (e vârsta maimuţei din om), între care liceenii erau deja nişte semizei. Aşa că mi s-a părut extraordinar când un băiat dintr-a opta a spus cu admiraţie despre o fată de-a noua, liceancă deci, că îl visase pe Eminescu. După o clipă de perplexitate, am invidiat-o cu toţii. Multe nopţi la rând am încercat şi eu să-l visez pe Eminescu, ca să mă pot lăuda apoi cu asta, lucru care nu s-a întâmplat: poetul a refuzat să mi se arate. Nu mică mi-a fost uimirea când, după vreun an, am auzit un alt lucru incredibil: un coleg de liceu al fratelui meu a spus, cu o nonşalanţă uriaşă, cum numai adolescenţii pot avea, că el a depăşit etapa Eminescu. N-a spus-o cu dispreţ, nici măcar cu infatuare, dimpotrivă, ne privea cu tandră înţelegere pe noi, cei mici, şi apoi şi-a aruncat, la fel de nonşalant în discuţie, numele poetului favorit: "Mie acum îmi place mai mult Lucian Blaga". M-am dus acasă şi l-am citit pe Blaga - îl aveam în bibliotecă într-o frumoasă ediţie - şi, timp de câteva luni, am repetat şi eu fraza asta de câte ori s-a ivit prilejul. În clasa a IX-a, am debutat în revista liceului cu o Glossă, al cărei model nu mai e nevoie să-l dezvălui. Tot atunci, în liceu, am citit Eminescu din scoarţă-n scoarţă, am învăţat o cantitate uriaşă de versuri (n-aş putea să spun de ce, din pură plăcere, cred). Ştiam multe, acum, despre toate temele din programă, dar ideea de a scrie despre ele nu mă ispitea deloc. Am început "să-l evit" sistematic pe Eminescu. l Eminescu-subiect (de extemporal, de teză, de examen) mi-a fost întotdeauna odios şi m-a îndepărtat cu mare rapiditate de un poet pe care aş fi avut premise promiţătoare măcar să-l înţeleg. Se dădea întotdeauna, spre disperarea mea, pentru că era un lucru la care toată lumea ştie să scrie ceva. Ca să repet locurile comune obligatorii - la teme ca Natura şi dragostea în poezia lui Eminescu (cel mai frecvent subiect eminescian din toate timpurile şi epocile) sau Teme şi motive romantice la Eminescu - mă plictisea, mă obosea şi ucidea în mine orice urmă de interes pentru poezie. Ca să spun lucruri noi şi originale nu mă simţeam încă în stare, după ce fusesem bombardată cu tot ce au spus ceilalţi. Aşa că de câte ori, din fericire, subiectul Eminescu era "la alegere" cu alt subiect, fie mai greu, fie mai nesemnificativ, mă dedicam, spre nedumerirea colegilor şi a profesorilor deopotrivă, celeilalte opţiuni. La bacalaureat, fireşte, primul subiect a fost Eminescu (cred că Natura şi dragostea), al doilea Umanismul în poezia românească sau aşa ceva. Am fost probabil singura din tot liceul care nu l-am ales pe Eminescu. De câte ori îmi exprimam dezamăgirea la subiectul cu pricina, reacţia celor din jur era aceeaşi: "Ce, nu ştii poezia lui Eminescu?!" Sau, eventual: "Nu-ţi place Eminescu?". l A venit momentul să-l predau pe Eminescu, lucru extrem de dificil. Recurg la o însemnare din intermitentul meu jurnal din 1997. "13 martie. Cu ditamai Perpessicius după mine. Iar două seminare cu Călin. La primul am ajuns cu sufletul la gură din cauza cafelei pe care am băut-o noi azi-dimineaţă. Dar seminarele au mers teribil. Citiseră, aveau cărţile, erau interesaţi. Şi figuri noi, de la alte grupe. I-am întrebat, între altele: de ce Călin Nebunul nu rămâne cu fata împăratului Roşu, pe care o sărută prima şi căreia îi ia inelul? Dacă e prost (tont) cu-adevărat şi dacă, da, până când? De ce se suprapune episodul cu fata adormită a împăratului Roşu din Călin Nebunul peste cel din Călin (file din poveste)? De ce e adormită fata? De unde ştiu ei că sărutul e o sinecdocă, altfel spus sugerează o iniţiere erotică deplină, aici? Şi, mai ales, de ce fata mijlocie ? De ce pădurea de argint şi nu cea de aur, cum e în poveşti? Am pus, desigur, şi întrebări serioase, didactice, de tipul balanţa liric-epic, Propp, evoluţia stilistică etc., dar primele duceau mai departe. Apoi şedinţă de redacţie. M-am întors prin piaţă cu Adriana, îngrozindu-ne de preţuri, care s-au dublat, triplat ş...ţ". l În primul an de redactoriţă la România literară, am propus ca în loc de obişnuitele articole ocazionale, de 15 ianuarie să fac o anchetă cu întrebarea: versurile care vi se par de maxima actualitate, din Eminescu, în 1993. A fost o plăcere şi o surpriză pentru mine: am întrebat o mulţime de literaţi şi oameni de cultură şi cei mai mulţi au răspuns pe loc, de parcă ştiau dinainte ce-o să-i întreb. Au răspuns fără să ezite sau să strâmbe din nas. Cele mai originale răspunsuri pe care mi le amintesc şi azi, au fost al lui Cărtărescu şi al lui Radu Cosaşu. Mircea a spus dintr-un foc, la "versuri care par actuale", gluma eminesciană versificată, din perioada berlineză: "Când aduce blonda Milli / Socoteala unei vedre, / Universul crisalidă / Tetraconhexaedre". Iar Radu Cosaşu, ca şi cum nici nu încape discuţie, mi-a recitat prima strofă din Atât de fragedă. (Au mai fost doi ani în care m-am ocupat de Eminescu "la aniversară", reuşind, în fine, să ajung oarecum la noutatea pe care mi-o doream de atâta vreme: În apărarea Cătălinei - o interpretarea a Luceafărului din perspectiva personajului feminin - şi un articol despre originea clişeului "Luceafărul poeziei româneşti".) l Mi se întâmplă, căutând un vers sau un poem eminescian de care am nevoie sau pur şi simplu pentru că mi se pare că l-am uitat, să nu mai las din mână întreg volumul. Şi să admir, detaşat şi fără să am de dat socoteală nimănui, concentrarea poetică din câte un vers oarecare de care mă izbesc în treacăt: "Şi pătează umbra verde cu misterioase dungi". "Umbra verde" din Scrisoarea V şi verbul "pătează" suprapus peste "umbră", (cum poate fi umbra, care e o pată, pătată?), umbra verde pătată de dungi de lună albă - un întreg curs de poezie s-ar putea ţine numai pornind de la versul acesta. l Aşa cum face, tot în treacăt, Arghezi, în cărticica dedicată lui Eminescu (Vremea, 1943): "În cuibar rotit de ape, peste care luna zace. N-aş putea să precizez formele anterioare ale acestui stih, ieşit, cu limpezimea şi conturul lui, din mai multe redactări evidente. Nimeni nu zice cuibar de ape. Toată lumea zice copcă şi vârtej. Dar cuibar de ape e şi plastic, şi pitoresc, şi frumos. Dacă în loc de cuibar de apă, care ar fi fost frumos numai întrucâtva, poetul ia pluralul şi zice cuibar de ape, imaginea capătă şi tremurul de furnicar al undelor. E locul să bănuim că, înainte de cuibar rotit de ape, fusese cuibar rotund de ape; numai forma cuibarului, fără mişcare. ş...ţ Peste care luna zace ş...ţ pune un punct de răcoare în mişcarea cuibului de ape. Cuibar e şi el un cuvânt căutat şi lucrat. Instinctiv, relativ la limbă, poetul trebuie să fi scris mai întâi cuib şi numai după aceea cuibar, dând versului şi ritmul..." l Nu prea-mi plac aniversările, iar pe cele generale nu le pot suferi. Mă sperie gesturile ostentative. Totuşi ideea că Geo Bogza mergea în fiecare an, de ziua lui Eminescu la statuia din faţa Ateneului şi lăsa un buchet de flori mi s-a părut întodeauna un lucru frumos. Şi riguros neconvenţional. l În ce priveşte posteritatea lui Eminescu, este la fel de aventuroasă şi de împovărătoare ca orice formă de nemurire. Vorba lui Călinescu: Eminescu nu bănuia "vigilenţa istoriei literare". Adică până unde se poate ajunge. l La întrebarea de altminteri iritantă, "Eminescu sau Caragiale?" răspund în genere Caragiale. Şi totuşi...