Acea Floare necercetată

Scrisori

de Emily Dickinson

La fel cum ai impresia într-o zi în care ești liber și e mult soare că vezi o plantă modificându-și dimensiunile, la fel se poate întâmpla dacă dedici una dintre sus-numitele zile Scrisorilor  lui Emily Dickinson. Mărturisesc că nu am avut niciodată mai puternic sentimentul că întâlnesc o Poetă - și mă refer acum la o poetă care se trezește foarte devreme și deschide fereastra larg, apoi frământă aluat și calcă stambe, și e posibil să nu aibă mai mult de un minut la dispoziție în acea zi pentru a scrie un vers perfect pe o notă de plată sau pe un colț dintr-un ziar. Fără tăgadă, mi-am zis atunci, o Poetă - în acel fel în care nu mă putem ridica în sâmbăta însorită de pe canapeaua bordeaux fără să am impresia că părăsesc un regat.
Cele o mie de lucruri care trebuie să se fi spus despre Scrisorile Emiliei cred că sunt de ajuns, numai că aș fi rămas cu gustul unui lucru neterminat dacă nu aș povesti ceva despre experiența mea în ceea ce privește această corespondență. După imaginea unei siluete serafice, de " Pitulice" , cum se caracteriza ea însăși, care deschide cu ochii mari o fereastră înaintea tuturor, ceea ce m-a urmărit a fost cântecul îngânat al unor păsări. Nimic nu ar părea mai firesc, atâta timp cât păsările sunt un motiv recurent al  Poeziilor,  al  Scrisorilor,  al vieții ei, după cum se observă de altfel ușor. Ceea ce m-a marcat, întru câtva, a fost însă polifonia, sau, mai degrabă, simbioza acestor glasuri de păsări despre care nu bănuiam nimic înainte, fiindcă nu am putut percepe vreo diferență între ceea ce îmi imaginez că trebuie să simtă și să transmită o pasăre și gândurile Emiliei, înșirate ca pe un colier într-o pădure nesfârșită, cu acele educate linii de pauză care te pregătesc pentru actul următor, împărțind ideile, așezându-le pe rafturi mozaicale, în staluri distincte, făcând șiragul complet, neasemănător în niciuna dintre perlele sale. Am avut tot timpul impresia că mă aflu foarte aproape de cineva care poate să descrie zeii și nemurirea sub formă de viață, de cineva care poate stăpâni totul printr-un semn de punctuație; de cineva care poate să reconfigureze Universul, UNIVERSUL, universul sau uniVERSUL, fără nimic fad sau sperfluu. Evident că nu te poți simți altfel decât privilegiat, că simți că poți avea secundele tale în care lucrurile din jur încep să se transforme, să se ridice, să plutească, rămânând totuși lucruri, la fel cum Viața rămâne pentru Emily cea mai puternică dintre viziuni. Atunci, în acele secunde de voyeurism, în care privești prin despicătura unui zid într-unul dintre Paradisuri, memoria se fluidizează și nu te poți îndepărta de întrebarea dacă viața nu a fost, de fapt, întotdeauna așa, iar dacă nu, de ce nu?...
Sunt conștientă că nu trebuie să scrii despre aceste Scrisori decât în clipa în care ai măcar un rând care să poată sta drept în fața lor. Ceea ce am vrut este, mai degrabă, naiv și rizibil, însă foarte imperativ: mi-am dorit să îi scriu, să pot fi, o clipă, corespondenta ei, ca să zic așa, să îi spun că aud totul - trilurile, apa, albastrul unui cer preasingur pe care doar versiunea geniului îl poate face să fie același pentru toți. Și mă întreb dacă Emily ar citi, dacă Emily mi-ar răspunde.



Citate:

**** " Când Sue pleacă, rămâne în urma ei doar o lume terestră; calitatea ei stelară este Cerul nostru obișnuit.
Nu Natura ne este dragă, ci cei care întruchipeză Natura.
Pasărea ar fi un lucru fără glas, fără Prezentator. Vino Acasă să vezi Vremea de aici. Dealurile sunt pline de Șaluri și eu ies în fiecare Zi ca să-mi cumpăr o Eșarfă. "

**** " Primăvara este o fericire atât de minunată, atât de unică, atât de neașteptată, încât nu știu ce să fac cu inima mea. Nu îndrăznesc să o iau, nu îndrăznesc să o las - ce mă sfătuiți? "

**** " Minunata floare ce mi-ai trimis e ca un mic Vas cu Mirodenii și umple Casa de Scorțișoară -
Trebuie că ai Mâini îndemânatice - să poți face asemenea Garoafe. Poate te-a învățat Păpușa ta.
Știu că Păpușile sunt uneori foarte înțelepte. Prihorii sunt Păpușile mele.
Mă bucur că iubești Florile.
Sper că iubești și Păsările.
E și mai economic. Ne scutește de a merge în Cer. "

**** " Într-o viață care ar înceta să fie presupunere, tu și cu mine nu ne-am simți în largul nostru -
Pentru cei fideli, Absența este o prezență condensată.
Pentru ceilalți - dar ceilalți nu există. "

**** " Timpul e scurt și plin, ca o Rochie prea strâmtă - "

**** " Nimic nu e atât de înțesat de mister ca prietenul care ne uită, și nețărmurirea uitării lui într-atât micșorează Raiul și Iadul, încât ne gândim la ele - dacă o facem vreodată - ca la niște lucruri neînsemnate, călduțe."

**** "Mi-am alcătuit un Curcubeu permanent, umplând o Fereastră cu Zambile, procedeu pe care știința ar fi bucuroasă să-l cunoască, și mai am o Încărcătură întreagă de Garoafe, demne de Ceylon, dar Știința și Ceylonul îmi sunt străine, și le-aș da pe amândouă pentru o privire a Ochilor care strălucesc acum în Paradis."

**** Bariera este a lui Dumnezeu - Dragul meu - pentru binele tău, nu al meu - nu vreau să te las dincolo - dar tu ești stăpânul tuturor lucrurilor și când va veni timpul voi ridica Zăbrelele și te voi așeza pe Mușchiul moale - Tu m-ai învățat cuvântul.
Nădăjduiesc că nu are altă înfățișare când e modelat de degetele mele. E un Chin pe care de multă vreme ți-l ascund, când te las să mă părăsești - flămândă, dar tu mi-ai cerut divina Coajă și asta ar vătăma Pâinea.
Acea Floare necercetată."

**** " Noaptea e ziua mea preferată - atât de mult îmi place tăcerea - nu vreau să spun oprirea sunetelor - ci a celor care vorbesc despre nimic toată ziua, luând nimicul drept autentic. "

**** " Viața este o viziune atât de puternică, încât nimic din ce-i al ei nu se poate prăbuși. "

Afară a venit ora albastră. Totul se strânge mai aproape

La furat de cai

de Per Petterson





Citate:


*** " Stăteam pe banca din spate cu ochii închişi spre soare şi spre faţa binecunoscută a tatălui meu în timp ce el vâslea cu mişcări sigure şi mă gândeam cum ar fi să-ţi pierzi viaţa atât de devreme. Să-ţi pierzi viaţa ca şi cum ai fi avut un ou în mână şi l-ai fi scăpat, ar fi căzut pe pământ şi s-ar fi spart; am ştiut că nu puteai simţi nimic. Când ai murit, ai murit, dar acea fracţiune de secundă, chiar înainte: dacă înţelegeai că atunci era sfârşitul şi ce simţeai. Era o deschizătură îngustă acolo, ca o uşă întredeschisă în care mă împingeam,căci vroiam să intru şi soarele strălucea galben în acea deschizătură prin pleoapele mele, iar eu am alunecat deodată înăuntru şi am rămas acolo, cu siguranţă doar o clipă, dar nu mi-a fost frică deloc, eram doar trist şi mirat de cât de tăcut era totul."

*** " Este bine să acorzi importanţa cuvenită cinei chiar şi atunci când eşti singur. Este uşor de neglijat, având în vedere că este atât de plicticos să faci mâncare doar pentru o persoană. Voi avea cartofi, sos şi legume, şerveţel, un pahar curat şi o lumânare aprinsă pe masă şi nici vorbă să mă aşez pe scaun în haine de lucru. Aşa că atunci când cartofii sunt pe foc, mă duc în dormitor şi îmi schimb pantalonii, iau pe mine o cămaşă albă, curată, mă întorc în bucătărie şi pun masa înainte de a pune unt în tigaie şi de a prăji peştele pe care eu însumi l-am pescuit din lac. "

*** "Afară a venit ora albastră. Totul se strânge mai aproape; şopronul, marginea pădurii, lacul printre copaci, este ca şi cum acel aer colorat uneşte totul şi individualitatea se pierde. Este un gând frumos, dar nu sunt sigur că este adevărat. E mai bine să fii independent, dar pentru moment lumea albastră îmi aduce o consolare pe care nu sunt sigur că o doresc, de care nu am nevoie, şi, cu toate acestea, o accept. Mă aşez la masă mulţumit şi încep să mănânc (...)
Mă scol de la masă, deşi tocmai începusem să mănânc, uşor enervat, mă duc la intrare şi deschid uşa. Pe scară este Lars şi în spatele lui, în curte, stă Poker, liniştit şi ascultător. Lumina de afară pare aproape artificială, ca în filmele pe care le-am văzut: albastră, teatrală, fără ca sursa de lumină să fie vizibilă, dar fiecare lucru este de sine stătător şi totuşi se vede prin acelaşi filtru, sau parcă totul ar fi făcut din aceeaşi substanţă. Până şi câinele este albastru, nu se mişcă; o statuetă de lut. "

Însă Parisul era un oraş foarte vechi şi noi eram tineri şi nimic nu era simplu aici

Sărbătoarea continuă

de Ernest Hemingway





Citate:

* " (...) mă întrebam în ce măsură trebuia pus pe seama foamei ce simţiserăm acolo, pe pod. Am întrebat-o pe soţia mea şi ea mi-a răspuns:
- Nu ştiu, Tatie. Sunt atâtea feluri de foame. Şi primăvara sunt şi mai multe. Da'  acum mi-a trecut.
(...) Am mâncat foarte bine la Michaud după ce am reuşit să găsim un loc; însă după ce-am terminat de mâncat şi nu se mai punea problema foamei, sentimentul acela pe care-l avuseserăm pe pod şi care semăna cu foamea ne-a urmărit până şi în autobuzul spre casă. Era tot acolo şi atunci când am intrat în casă, şi după ce ne-am băgat în pat şi am făcut dragoste pe întuneric. Când m-am trezit în timpul nopţii, iar ferestrele erau deschise şi razele lunii luminau acoperişurile caselor înalte, era tot acolo. Mi-am întors faţa dinspre lumina lunii şi m-am băgat la întuneric, însă tot nu reuşeam să adorm, aşa că am stat treaz şi m-am gândit la treaba asta. De două ori ne treziserăm amândoi peste noapte, însă acum soţia mea dormea liniştit şi luna îi lumina chipul. Trebuia să încerc să mă gândesc la treaba aia şi să termin cu ea, însă eram prea prost. Viaţa păruse aşa simplă de dimineaţă, când mă trezisem şi văzusem acea primăvară înşelătoare şi auzisem cimpoiul bărbatului aceluia cu turma de capre după el şi apoi coborâsem şi cumpărasem programul curselor.
Însă Parisul era un oraş foarte vechi şi noi eram tineri şi nimic nu era simplu aici, nici măcar sărăcia, nici banii picaţi din cer, nici clarul de lună, nici binele sau răul, nici respiraţia unei femei care doarme lângă tine scăldată în razele lunii. "

* " Pe atunci ajunsesem să ştiu că orice lucru, bun sau rău, lasă un gol în tine atunci când se termină. Dacă-i un lucru rău, golul ăla se umple de la sine. Dacă-i bun, nu-l poţi umple decât găsindu-ţi ceva şi mai bun. "

* " Se spune că în fiecare dintre noi sunt însămânţate viitoarele lucruri pe care le vom face, însă mie mi s-a părut mereu că, la aceia care ştiu să glumească în viaţă, seminţele sunt acoperite cu un sol mai bun şi cu un strat mai gros de îngrăşământ. "

* (despre Scott Fitzgerald) " Talentul său era la fel de natural ca desenele imprimate de pulbere pe aripile unui fluture. Într-un timp, n-a fost conştient de talentul său mai mult decât este fluturele de acel desen, aşa că nu şi-a dat seama când desenul a fost şters sau stricat. Mai târziu, a devenit conştient de aripile sale stricate şi de cum erau ele construite - atunci a învăţat să gândească, însă nu mai putea zbura, fiindcă pierduse pasiunea pentru zbor şi tot ce-i mai rămăsese era să-şi amintească de acele vremuri când zborul nu necesita niciun efort. "

N-am fost niciodată mai frumoasă. Şi asta pare că n-o să se mai termine

Mireasa cu pantofii roşii

de Adela Greceanu






Citate:

*  Vineri, ora patru. E vară. Am paisprezece ani. În casă, obloanele verzi de lemn păstrează răcoarea în cameră şi dungile de lumină pe podea. Dungile se mişcă pe măsură ce trece ziua. Pe lângă pereţi sunt întinse ziare pline cu fire de mentă, de tei şi de soc. Mă plictisesc. Îmi place asta. În oglinda dintre ferestrele dormitorului, pătată de vreme şi tulbure, sunt eu. N-am fost niciodată mai frumoasă. Şi asta pare că n-o să se mai termine. "
*  Mi-am pus căştile şi ascult muzică la maximum. Nu de grija vecinilor, ci ca s-aud numai eu, înăuntru. Să nu se piardă nimic prin încăpere. Vânez sunete colaterale. Alea ce apar la impactul dintre degete şi coarde sau clape, înainte de nota muzicală. Cu orice viteză aş goni pe autostrada mea, nu pot să alung tăcerea. Acum America e când dorm. Mai ales când dorm. "
*  Mai devreme, când am ascultat preludiul la suita I pentru violoncel solo de Bach, am simţit numai căldura aceea care nu e mai mult decât amabilitatea cu care laşi să cadă o monedă în palma unui cerşetor. Am reluat jocul. Am făcut 6.355 de puncte. Următoarele runde din Stack Attack mi le-am dedicat mie.
Niciunul dintre iubiţii mei nu e cu mine, dar niciunul nu a plecat de tot. Ce mi se întâmplă acum poate că o să dureze ani de zile şi nu e altceva decât lunga lor plecare. Mi se spune uneori că sunt mult prea preocupată de mine. "

O, pierdut şi de către vânt jelit strigoi, întoarnă-ţi paşii

Priveşte, înger, către casă

de Thomas Wolfe






Citate:

***  " Era un străin şi, în vreme ce iscodea prin casă, adulmeca mereu vreo intrare în viaţă, vreo uşă secretă şi nedescoperită - o piatră, o frunză - care i-ar fi înlesnit accesul într-o lume a luminii şi a frăţiei. Ataşamentul său pentru casă era fundamental; în acel cămin discordant şi gâlcevitor, liniştea sa ursuză şi înfrânată era ca un narcotic aducător de tihnă pentru nervii lor: cu autoritate calmă şi cu priceperea mâinilor sale albe căuta în jur cicatrici vechi pe care să le tămăduiască, restaurând cu o artă fină tâmplărească vechi obiecte sfărâmate, învârtindu-se tăcut în jurul unui scurt-circuit ori al unei prize stricate. "

***  " Dorea o singurătate opulentă. Imaginaţia-i întunecată se înfrupta cu regatele de sub mare,cu castele pe colţuri vântoase de stânci şi cu imperiile adânci ale spiritelor din miezul pământului. Bâjbâia în căutarea tărâmului fără poartă al zânelor, acea ţară nehotărnicită şi fermecată care se deschidea undeva sub o frunză sau sub o piatră. Dar unde nicio pasăre nu cântă. "

***  " Vino sus între măguri, o, tânăra mea iubire. Întoarce-te! O, pierdut şi de către vânt jelit duh, întoarce-te iar, cum prima oară te-am cunoscut în valea cea fără de timp, unde o să ne simţim renăscuţi, culcaţi în farmecele lunii iunie. Era un ungher în care soarele topise strălucirea în părul tău, şi de pe creştetul măgurei am fi putut aşeza un deget pe o stea. Unde-i ziua ce s-a mistuit într-un singur zvon amplu? Unde-i muzica trupului tău, rima dinţilor tăi, langoarea graţioasă a picioarelor tale, braţele tale rotunde şi ferme, degetele-ţi suple, ca să fie muşcate ca un măr, şi sfârcurile ca nişte cireşe ale sânilor? Şi unde sunt firele de aur din urzeala fină a părului de fecioară? Iuţi sunt gurile pământului şi hulpavi dinţii ce s-au înfruptat din această frumuseţe. Tu, care-ai fost făcută pentru muzică, n-ai să mai auzi muzica; în casa-ţi întunecoasă vânturile au tăcut. Strigoi, strigoi, întoarce-te din acea cununie pe care n-am presimţit-o, reîntoarce-te nu în viaţă, ci în vraja perepetuă unde noi n-am murit nicicând, în pădurea fermecată în care mai stăm prosternaţi pe iarbă. Vino sus, între măguri, o, tânăra mea iubire: întoarce-te. O, pierdut şi de către vânt jelit strigoi, întoarnă-ţi paşii. "

***  " Putem crede în nimicnicia vieţii, putem crede în nimicnicia morţii şi a vieţii de dincolo de moarte - dar cine oare cuteza-va să creadă în nimicnicia lui Ben? Precum Apollo, care îşi făcu penitenţele către trufaşul zeu în casa năpăstuită a regelui Admetus, el a venit - un zeu cu aripile frânte - în coliba posomorâtă a acestei lumi. Şi a trăit ca un străin, încercând să recâştige muzica astrală a lumii pierdute, să-şi amintească marea limbă uitată, chipurile pierdute, piatra, frunza, uşa. "

Într-o zi, am văzut cum un om citea dintr-o carte... In alte zile, de atunci, am mai vazut si altii, unul citea chiar din aceeasi carte. Dar nu aveau tremurul acelui om, si nu vedeam scantei intre degetele lui asudate si file. Acum, aici incepe o furtuna. Gata, a explodat. In tren o sa fie abur, numai bun pentru degete asudate si pagini cu moliciunea pe care le-o da ploaia. Despre acel omulet... A intrat în cămăruța lui – cu uşă, fereastră, şi cabluri, şi butoane – şi a luat o gură de aer. Aerul i s-a oprit în auz, i s-a făcut imagini. Fereastra nu-l interesa, nu, el s-a repezit să ia o gură de aer - din cartea lui- şi să vadă imaginile lui, din pagina la care se oprise, pusese semn de carte o cartelă cu cifre şi drumuri de făcut – oferte, dacă mergeai în doi. Şi citea, mic, avea o uniformă în care se sprijinea, cascheta îi venea, cumva, ca un acoperiş de țiglă metalică, grea, peste un foişor din tulpini de bambus – ştii, cum ne place nouă, acolo am tot sta... Cartea lui... păi, cred că îi sărise-n brațe, din fugă, în vreo stație în care două voci o vorbeau de rău, se ştergeau pe picioare de ea, înainte să urce în trenul lui. El, stăpân grijuliu sprijinit în uniformă, a luat-o cu el în tren, în cămăruța lui cu cabluri şi butoane. Şi, aşa, o citea acum, cum o să citeasca şi altele, că tot auzea, din stație în stație, voci râcăind, ştergându-se pe picioare de alte cărți. Şi el se bucurase de ea; altfel, ar fi rămas, fragil, doar cu uniforma, să înfrunte lumea care se bulucea în trenul lui. Cum să-i țină piept?... să o cumințească?... Şi-a lăsat trenul, avea grijă doar să fie acolo, atent, la hotar, la fiecare oprire; în rest, stătea în cămăruța lui, cu cartea lui. A lăsat uşa deschisă – pe culoar eram doar eu, cuminte, nu-l stingheream, nu ştia că-l privesc. i eu îl vedeam cum citeşte, ori nu mai răsufla, ori răsufla avid. Bătea puțin din picior, mişcarea asta cred că-l făcea să nu-şi ia zborul din cămăruță, de-asta îi tot atingea podeaua; ori, mai ştii, îşi tot lua avânt, câte puțin... Asta cu bătutul din picior era din Şoricel, elevul meu micuț, pasionat, nervos. Transpiră şi se scarpină pe față, se scarpină în cap. Asta cu scărpinatul în cap poate să fie şi din mine – parc-aş vrea să mai găsesc ceva, încă ceva, întruna, cât citesc. Aşa face şi omul sprijinit în uniformă: văd că se înroşeşte puțin, fierbe puțin, dar dă pagina şi se linişteşte. Apoi, încălțările... Încălțările sunt din Andrei, de colonist fără pământuri, lumea şi-a ales moşiile înaintea lui, şi şi le-a ales pe toate. Încălțări de Don Quijote, minunate la drum, dar Andrei nu pleacă la drum, sau merge puțin şi oboseşte, intră în cămăruța cu butoane, butoanele se tot aprind, nu-l lasă nici să-şi arunce ochii pe fereastră; şi-apoi, trebuie să fie la locul lui, în hotar, la fiecare oprire... Dar şosetele... şosetele se odihneau. Doar tihnă, cu ele citea descrierile, se lungea între şine, după ce-şi lăsase trenul să o ia înainte şi ştia că altul nu o să mai vină. Şosetele erau ale iubitului mediteranean. Lui îi place să “enjoy the moment“, a luat asta din vreo carte pe care nu mi-ar plăcea să o citesc, mai bine iau doar cuvintele astea, separat, ca să le pun în cât mai multe puzzle-uri cu “enjoy“ şi cu “moment“. Da, omului în uniformă îi plăcea să citească. Găsea acolo mai frumos decât în stații, în stații urcam noi, năduşiți de altceva decât de cărți, duceam, însetați, sticle la gură, sticlele rămâneau, apoi, împrăştiate pe câmp, eram semănători de lume nouă, râdeam cu plastic şi ne atingeam cu sticlă pisată. Şi în niciuna din mişcările noastre n-ar fi putut simți lentoarea aristocratică cu care întorcea el paginile. Cred că aşa, prin mişcări livreşti, voia să devină distins în ochii lor, al oamenilor din cărți, să se facă “de-al lor“. Aştepta, poate, să nu-l mai vedem într-o zi, să trecem peste el şi să-l împingem, inocent, între peron şi şină, să-l regăsim, poate, în vreo carte, doar numele rămas din el, doar litere. Să fie şi el scris, semnele de carte să fie semnele vieții lui – şi ştia, văzuse el în librării că sunt şi semne cu desene, semne-poveşti, daaaa, astea i-ar fi plăcut să fie semnele vieții lui, cum s-ar mai fi luat după ele!... Sau să se fi tot ținut după el, silabisit, vreme de pagini întregi, vreun deget... să-l fi ținut, să-l fi ținut... Să facă din el un nou soldățel de plumb, sprijinit în uniformă, iar el să se bucure că, uite, uniforma tot îi prinde bine la ceva, măcar face din el, scris, un om dintr-o carte, cu o metafora în loc de nume. Şi tot aşa... Eu l-am lăsat să mai dea o pagină, era salvatorul zilei mele, îmi arătase, tăcut, cât de uşor e să deschizi uşa de la cămăruță. El s-a mai adâncit puțin, bătea iar din picior – hotarul se apropia –, zvâcnea cum fac şi copiii dimineața, când trebuie să se scoale, dar ei, nu, nu s-ar scula. Şi, febril, s-a mai adâncit puțin... Măcar încă puțin, până să asculte de luminițele butoanelor de pe pereți, şi de cabluri, cu vibrațiile lor electrocutante.

... şi-a schimbat dispoziţia şi i-a cântat fasolei cu multă dragoste

Ca apa pentru ciocolată

de Laura Esquivel





Aş citi cartea Laurei Esquivel după-amiaza, în bucătărie, făcând - dacă asta va fi posibil vreodată - plăcinte, aşteptând aluatul să crească şi mierea să se topească în cocă; n-aş avea sentimentul că am pierdut vremea, fiindcă, dincolo de facilitate şi toate neajunsurile plăcerilor efemere, cartea are toate ingredientele pentru a obţine acel amestec compact de onestitate şi consecvenţă, care, chiar dacă nu este glazura, este cel puţin baza pentru un lucru decent.
Cele 12 capitole, cu reţetele lor fanteziste din cele 12 luni ale anului urmăresc, strident, şi poate de aceea convins, suprinderea legăturii dintre dragoste, mâncare şi toate acele mirodenii care reduc, atât de des, existenţa la o supă apetisantă. Tita este sora bunicii celei care narează fantastica istorie, eroina noastră deci, venită pe lume cu lacrimi născute din ceapă; pe parcursul întregului roman ea se va salva repetitiv prin talentul şi imaginaţia ieşite din comun pe care le demonstrează în bucătărie. Tita este moştenitoare şi păstrătoare a unor vechi tradiţii mexicane care te duc cu gândul la alchimie şi Popocatepetl, aptă să dinamiteze prin meşteşugul ei totul în jur, începând cu papilele gustative şi terminând cu armatele insurgente ale lui Pancho Villa. Aparent ghinionistă, însă unul dintre ghinioniştii aceia cu nimb, care găsesc cumva o fereastră spre soare: nu poate fi cu Pedro, cel pe care îl iubeşte, fiindcă este mezina familiei şi trebuie să rămână celibatară pentru a-şi îngriji mama, aşa cum se obişnuieşte de generaţii; în plus, mama este un Cerber dominator, care îi terorizează pe toţi cei din jur şi va sfârşi prin a o renega; ca să nu mai spunem că singura soluţie pe care o găseşte imaginaţia lui Pedro de a fi cât mai aproape de Tita este căsătoria cu sora ei, Rosaura, o fiinţă total decolorată, inventată parcă pentru a o trasa şi mai bine pe năstruşnica noastră bucătăreasă. Astfel o găsim pe Tita în prima parte a poveştii, numai că lucrurile nu pot rămâne ca atare, fiindcă fata găteşte bine - CEL MAI BINE; curtează condimentele, în cimbru stă o întrebare existenţială, face să plângă o nuntă întreagă din cauza unui tort în care şi-a vărsat lacrimile nefericirii; oricine gustă din prepeliţele aşezate peste petale de trandafir devine, o clipă, de catifea şi de purpură - toate astea seamănă, orice s-ar  spune, cu o victorie, ale cărei implicaţii nu rămân doar de origine gustativă.



Multe dintre episoadele cărţii te duc cu gândul la o telenovelă melodramatic-poznaşă, în care tonul îndulceşte la propriu şi figurat totul, cu cadre şi actori frumoşi; şi chiar dacă nu ai fi citit Marquez în viaţa ta, tot simţi că se înfige ca un cui în povestire un realism magic strigat, denotat, lipsit de flexibilitate şi fineţe. Şi, atâta timp cât personajele au adesea gânduri şi descurajări adevărate, acest torent de magie îţi dă senzaţia că, din clipă în clipă, cartea se va descoase şi lumina cenuşie a zilei va pătrunde în acest studio neîntreţinut de protecţia unei metafore dense. Însă ori de câte ori pericolul se întrevede, lumea lui Esquivel se ridică prin acel milimetric al ei, imponderabil aproape, făcând, uneori, un triplu salt al materiei, şi e absolut fără cusur cum este văzut şi pus la loc de cinste fiecare bob de piper, însemnând tot atâta perfecţiune a emoţiei şi dând credit acestui fel de a vedea lumea, mai presus decât orice original. Astfel, uiţi pe dată că personajele n-au idei serioase şi eşti curios să afli mai degrabă: cum se fac frigănelele cu caimac, supa din coadă de vacă sau ardeiul în sos de nucă; se câştigă, per ansamblu, o imagine nefisurată a Mexicului, o pictură naivă şi pulsatilă vrâstată cu viraje de erotism la fiecare pas şi îmbucătură.
Din punctul meu de vedere, mai există ceva care încheagă şi asortează între ele divergenţele de construcţie: portretul Titei. Fiinţa senzuală şi blândă, răzvrătită şi statornică, visătoare şi înţeleaptă care este Tita reuşeşte cumva să păstreze în jurul ei o atmosferă de bun-gust; uneori tristă, este lipsită de orice ostentaţie, reuşind să fie concomitent supusă, rafinată şi pasională. Ca o supraetajare în plan concret, străbătută continuu de un frig ce o face să împletească o pătură uriaşă, în care vâră tot soiul de sobe şi şeminee la care visează şi cu care acoperă cerul; nu ştiu dacă Penelopa ar fi putut-o întrece.
Repet: dacă voi face vreodată plăcinte, voi reciti cartea, cu speranţa ca vrăjile Titei să plonjeze amabil în blatul meu. Dacă mă voi mulţumi cu o simplissimă ciocolată caldă, voi sta să mă asigur că apa are temperatura cea mai potrivită pentru o ciocolată comme il faut - există păreri foarte clare cum că lumea s-ar putea salva, măcar o dată, prin acest gest simplu; şi este unul dintre gesturile acelea făcute cu ochiul...




Citate:
- Despre vrajă :" Şi-a adus aminte ce-i spusese Nacha: atunci când doi sau mai mulţi oameni se certau în timp ce ea făcea tamales, acestea rămâneau crude. Puteai să le fierbi zile în şir, nu se făceau: erau supărate. În astfel de cazuri trebuia să le cânţi, ca să se liniştească şi să fiarbă. Tita s-a gândit că acelaşi lucru o fi valabil şi în cazul fasolei, care asistase la cearta ei cu Rosaura. Drept care nu i-a rămas decât să-şi schimbe dispoziţia şi să-i cânte fasolei cu multă dragoste. "
- Despre reţete:" Cerneala se face amestecând 8 uncii de gumă arabică, 5 uncii şi jumătate de gogoşi de ristic, 4 uncii de sulfat de fier, 2 uncii şi jumătate de lemn campeche şi o jumătate de uncie de sulfat de cupru. Pentru cerneala aurie cu care se împodobesc marginile plicurilor e nevoie de o uncie de orpiment şi una de sticlă pisată foarte fin; aceste pulberi se amestecă cu 5 sau 6 albuşuri bătute spumă, până rămâne totul limpede ca apa. În fine, ceara pentru sigiliu se face topind o livră de răşină, o jumătate de livră de smirnă, o jumătate de sacâz şi una de cinabru. Când s-a topit totul se răstoarnă pe o masă unsă cu ulei de migdale dulci şi, înainte de a se răci, se taie în formă de beţigaşe sau tablete. "

Mereu era o clipă de uluire și tăcere înainte să înceapă aplauzele

Iarna la Lisabona


de Antonio Munoz Molina


Despre acest roman distins în 1988 cu Premiul Național pentru Literatură al Spaniei s-a spus că este " un omagiu adus celebrului film noir american și cluburilor în care s-a născut jazz-ul ". Intriga, redusă la o schemă directoare, câștigă  prin câteva artificii de construcție, dintre care aș aminti:
- spiralarea continuă a poveștii datorită refuzului de a denuda evenimentul, efect și al permanentului fum de țigară, abur de alcool, ceață și noapte cu background ale modulațiilor jazz-ului;
- relatarea de către un povestitor care participă indirect la evenimente, ca prieten al protagonistului, pianistul Santiago Bilbao; astfel, evenimentele se precipită și devin laxe ca o melopee care poate înregistra calm mișcările fantoșelor-personaje, iar enigmaticul care este, poate mai presus de orice altceva, teza romanului se dilată și el: naratorul nostru este un râvnind la modul de existență autentic și absolut gratuit al lui Bilbao, Bilbao este visul său și prototipul la care se raportează într-un fel tăcut și discret și cu care se identifică fără a beneficia de ocazia pasiunii pentru o Lucrecia.
Pe acest panou de tânjire continuă și nopți perdante aflăm că Bilbao s-a îndrăgostit de Lucrecia într-o seară în care performa la pian, Lucrecia care va pleca împreună cu soțul într-un Berlin ireal; care va reveni, după ce va avea curajul să îl părăsească pe acesta, la Bilbao, plecând iarăși; care, în sfârșit, se va reîntoarece pentru ultima dată în viața pianistului, încercând să fugă împreună atât de soț, cât și de un traficant de tablouri vechi care îi căuta, deoaree ea reușise să obțină un Cezanne devenit acum blestemul prim al acestui cuplu sortit eșecului. Ultimele scene din roman redau panoramic masa concentrată de urmăriți, urmăritori, oameni sfâșiați de pasiune și continuă scindare: se va rupe brusc totul într-unul dintre hotelurile reci și sordide întinse peste tot în povestire, ca un spațiu al impersonalizării și devastării emoționale, cu Lucrecia căutând un Bilbao de negăsit în travesti, cam nelalocul ei într-o haină albă, marcând fuga în ploaie, în necunoscut.
Îmi este greu să aleg între temele și subtemele acestei povești în care detaliul și atmosfera se transformă în ceva esențial, pierzându-se în aburii ceței. Poate ca Iarna... este, în egală măsură, un roman despre muzică, alcool și fum de țigară; despre iubire, provizorat, boală, hipnoză și himere; despre străinătate, echivoc, fantome și frig, iar lista rămâne deschisă, sub semnul căutării neobosite care marchează trama. Nici "Iarna" sau "Lisabona" nu aduc date clare, evident că este lucrul cel mai puțin dorit: indiferent că suntem în San Sebastian, Madrid sau Lisabona, frigul continuu și dezolarea amenință redempțiunea. Iar Lisabona este visul lui Bilbao de a - și promova muzica, al Lucreciei de a se elibera, oraș care va deveni, odată ajunși acolo, un nou loc al fricilor, al lipsei de protecție și al imposibilului. Mi-e teamă că aceste prezențe sofisticate și fantomatice sunt cam exagerat teziste; că Lucrecia, cu histrionismul pe care îl presupune fiecare apariție a ei, este prea eterată și lipsită de atributele unei ființe umane; că aceste personaje poartă concepte prea grele pe umerii lor; în sfârșit, că lucrurile ar trebui, măcar o dată, spuse până la capăt, în liniște și tăcere, în lumina zilei. S-ar putea susține că noir-ul nu are de a face cu aceste pretenții spre firesc, ci , din contra, că miza este încercarea de a crea persoane, experimente, atmosfere factice și ambigue, în care paltoanele rămân în mod programatic descusute, iar fumul de țigară nu arde, ci doar impregnează hârtia. Ceea ce vreau însă să spun este că personajele își arogă calitatea unei pulsații; că, deși umbletele lor stau mereu sub semnul asimptoticului și al aritmiei jazz-ului, vocile lor nu doar interferează, ci se confundă unele cu altele, fără a deveni complet  impersonale, ci animate de același spirit, pierzând din individualitate, topindu-se sub spectrul povestitorului, a cărui intenție clară este să povestească totul "ca și cum", un "ca și cum" care, pentru mine, cel puțin, sfârșește prin a obosi- și m-am întrebat, citind, dacă romanul acesta ar suporta lumina unei singure zile, a unui singur zâmbet, fie trist; nu știu, la fel, dacă ceea ce sugerează monologurile spuse pe jumătate suportă golul permanent al ambiguității. Poate că, pentru câteva clipe, oricât ai iubi jazz-ul sau poza outsider-ului, simți nevoia să ieși din acele cluburi; să mergi liniștit pe stradă, lăsând totul acolo fără să te simți urmărit, fără să simți că este iarnă, că este un roman - chiar dacă aștepți aplauzele din penumbră.


CITATE:

- Despre Lucrecia, metamorfoze: " Avea părul lins, tuns exact până la umeri, pomeții largi și mai curând copilăroși, nasul definit de o linie neregulată"(...) "Mai târziu era alta, cu părul mult mai lung, mai puțin senină și mai palidă, cu voința chinuită sau pierdută, cu acea gravă și rigidă expresie a celui care a văzut adevăratul întuneric și nu a mai rămas nici curat, nici nevinovat" (...)"Așa era Lucrecia: dintr-odată se stingea în ea orice urmă de ardoare și privea ca și cum nu i-ar fi păsat dacă pierdea tot ce avusese sau își dorise".
- Despre Lisabona: " El a putut compune acel cântec fără să fi fost niciodată la Lisabona: orașul exista înainte ca el să îl fi văzut, tot astfel cum există acum pentru mine, care nu l-am văzut, trandafiriu și ocru la amiază, ușor înnorat în fața splendorii mării, parfumat cu silabele numelui său ca o răsuflare misterioasă, Lisabona, cu tonalitatea numelui Lucreciei" (...) " Își aminti ce-i spusese odată Lucrecia: că a ajunge la Lisabona ar fi ca și cum ai ajunge la capătul lumii" (...)" Lisabona era patria sufletului său, unica patrie pentru cei care se nasc străini".
- Despre muzică:" Se făcea liniște: eu îl auzeam trosnindu-și ritmic degetele și lovind în podea cu piciorul fără anunțuri prealabile, iar muzica începea, ca și cum, de fapt, ar fi sunat deja de multă vreme și doar atunci ne-ar fi fost îngăduit s-o ascultăm, fără preludiu, fără emfază, fără început și fără sfârșit, așa cum se ascultă dintr-odată ploaia când ieși în stradă sau când deschizi geamul într-o noapte de iarnă " (...) " Am ajuns (...) să aștept liniștita furie cu care își risipeau melodia pentru a se reîntoarce mai pe urmă la ea, ca râul în matcă după o revărsare, și pe măsură ce le ascultam căpătam de la fiecare dintre ele lămurirea propriei mele vieți, și chiar a aducerii mele aminte, a tuturor lucrurilor pe care nu aveam să le am niciodată și pe care le recunoșteam în muzică tot atât de precis ca liniile feței mele într-o oglindă.
Ei înălțau cântând splendori arhitecturale translucide care se prăbușeau la urmă, doborâte ca praful de sticlă, sau așezau lungi spații de seninătate ce se învecinau cu liniștea pură și se frământau pe negândite până ce răneau auzul și-l încolăceau într-un bine - gândit labirint de cruzime și stridență. Surâzând, cu ochii pe jumătate închiși, ca și cum s-ar fi jucat de-a nevinovăția, se întorceau mai apoi la o liniște ca de vorbe susurate. Mereu era o clipă de uluire și tăcere înainte să înceapă aplauzele. "

Scrisorar

Să încep şi eu, aşa cum am început când mi-a spus Cerasela de ideea blogului, deşi sunt redundantă, ştiu. Acum câteva luni am descoperit Scrisorar  de Mihail Şişkin şi îl citesc încet, îl degust, cu mare grijă. Citind, m-a dus gândul la Cerasela, m-am gândit cum simte ea, atât de pregnant, ceea ce eu citeam. Nu am terminat-o, mă tot întorc la pasaje, recitesc capitole. Nici nu aş vrea. Am luat cartea pentru că m-a cucerit cu primul rând. Uneori aşa îmi aleg cărţile.

''Deschid Gazeta de seară de ieri şi acolo scrie despre noi doi.''

singura modalitate

scrisorile lui kafka pentru felice, le-aţi citit? le citesc de câteva luni, ca pe o comoară nespusă, poate 2-3 pe zi, frământând în mine fiecare rând, fiecare cuvânt, căutând înapoi, recitind scrisorile trecute de câte ori face el referinţă la ele, mă ucide, este atât de greu să-i fac faţă, şi dacă eu simt asta, citind doar, cum trebuia să fie pentru el, trăind astfel? şi spune el: "scrisul este pentru mine singura modalitate de existenţă interioară.

şi m-am gândit la tine atunci, Cerasela, ştiu că aşa este şi pentru tine.

" Zâmbesc când mă gândesc la viaţa mea. La toată viaţa mea "

 Însemnări de viaţă

de Eleanor Coppola


Însemnările lui Elenor Coppola, soţia lui Francis Ford Coppola, se întind pe parcursul a două decenii, mai precis între 1986-2005; cele mai multe dintre ele redau episoade din viaţa familiei, unele funciar intime, altele devenite astfel prin subiectivizarea pe care o presupune în general ideea unui jurnal. Nu respectă cronologia, ci mai mult un fel de lege internă, ca o memorie involuntară periferică, deoarece se declanşează, în cea mai mare parte, la vederea unui obiect sau a unei imagini - simbol.
Găsesc Însemnărilor două merite de bază, constituind motive pentru care ar merita văzute, dincolo de aportul cultural implicit, pentru cei doritori de can-can-urile platourilor de filmare de la Naşul sau Rătăciţi printre cuvinte, filmul regizat de Sofia Coppola.
Primul dintre ele, care pentru mine a contat întotdeauna foarte mult atât în privinţa cărţilor cât şi a oamenilor, este sinceritatea - aproape masochistă în cazul lui Eleanor, deşi, cum se va vedea, ar fi avut motive să se ascundă, aşa cum facem mulţi dintre noi, atât faţă de ea, cât, mai ales,de un public nemilos ( şi era, în mod evident, cineva căruia i-ar fi prins tare bine nişte elogii şi o doză mare de înţelegere ). Devine adesea deconcertant, aproape brutal felul în care îşi mărturiseşte frustrările; e adevărat că toată lumea trebuie să se fi gândit că nu e uşor să trăieşti ca mamă în mijlocul unei familii cu gene de genialitate reclamată imperativ, să îţi apară doar antebraţul în fotografiile de pe covorul roşu, alături de chipul bonom şi popular al lui Francis. Cu atât mai mult cu cât îţi place pictura, ţesăturile, literatura, decoraţiile-şi tot ce înseamnă în genere artă, iar la 26 de ani renunţi la tot pentru a avea grijă de soţ şi copii. Dar cred că nimeni nu s-ar fi aşteptat ca ea să o mărturisească atât de frust; în naraţiuni şi mici eboşe reprezentative din care oricine îşi dă seama că are serioase înclinaţii de persoană: anxioasă; depresivă; maniacă si monomaniacă; panicată; lipsită de o încredere elementară în sine; în sfârşit, care o face să se consume în analize şi neputinţe cam naive. Mult timp, e aproape imposibil să o găsim în Jurnal singură-în sensul că, şi atunci când îşi analizează emoţiile şi gândurile proprii, un cordon ombilical invizibil o leagă de ceilalţi - devine aproape evident pentru oricine că sursa tuturor impresiilor ei sunt cei pe care îi iubeşte, că ei sunt bucuria, chinul şi miezul frustrărilor, cei care nu o lasă în pace, cei fără de care nu poate trăi singură nicio secundă. Plecată cu Francis pentru a promova filmele lui  în străinătate, nu visează decât la atelierul ei de pictură de acasă; aflată singură în atelier, îşi doreşte să fie cu el şi să îi acopere umerii cu un pulover sau să facă pentru Sofia pricomigdale. Abia în partea a doua, odată cu înaintarea în vârstă, Eleanor pare să găsească un fel de linişte şi independenţă, construite tot pe măsura ei, o armonie făurită din obiecte şi peisaje, din atingeri delicate şi gusturi; şi, evident,şi din mulţumirea celorlalţi, însă intensitatea tribulaţiilor din trecut se disipă într-un cântec de pasăre sau în imaginea unei căni de ceai. Naraţiunea lasă loc descrierii-şi eu cred că este o alegere bună.
Al doilea lucru care salvează cartea şi omul este atenţia pentru frumos; un spirit de observaţie măiastru, panoramă şi detaliu dansează în ceea ce, de deasupra cărţii, ajungi să vezi cu adevărat; centrarea pe câte o secvenţă aparent nesemnificativă care redă, nu ştii cum, o atmosferă opulentă sau austeră exact aşa cum pulsa ea, o mărturie care face mai mult, uneori, decât ceea ce gândeşte în mod personal despre un lucru. Atunci, pe fundalul acestor băi de trăire autentică în care se scaldă, ştiind şi cât le căutase, ai impresia că înţelegi mult mai mult - şi, cu atenţia mărită şi la tine, cel care judeci peste pagina rece, îţi dai seama cât potenţial are fotografia de pe coperta cărţii: ei doi, fericiţi pe cele două biciclete pe care îşi plimbă copiii, o imagine putin construită, poate,puţin facilă, poate, a unui cuplu american, mereu fericiţi ei pe bicicletele lor; şi totuşi, în finalul Însemnărilor, acest adevăr transpare: "Zâmbesc când mă gândesc la viaţa mea. La toată viaţa mea."
Ce vreau să spun este, în esenţă, destul de simplu: dacă are defecte, ele sunt mereu dublate de o calitate care se revarsă asupra celorlalte şi are, în plus, demnitatea de a nu-i supăra prea mult pe ceilalţi (eu le-aş numi mai degrabă neajunsuri). Defectele ei sunt aceleaşi ca ale tuturor, dar fac parte dintr-un drum, un drum al ei, cea care are voinţa şi curajul de a cunoaşte, de a mărturisi, ceea ce pare straniu pentru o persoană care, cum am spus, nu se poate percepe pe sine decât în relaţii. Nu sunt reale decât pentru ea; te poate oripila, de exemplu, un gând pe care îl are la un moment dat, când are impresia că o invidiază pe Sofia pentru succesele ei; dar te mişcă până la empatie cum îngheaţă alături de ea pe platourile de filmare şi tresare ori de câte ori o vede obosită sau descurajată.
Eleanor pare să fi învins, întru câtva, destul de mult, dacă stai să te gândeşti la cât de mare este pentru ea viaţa. Mie, una, mi se pare un copil bosumflat care debordează mai apoi de dragoste şi energie când îl bagă cineva în seamă, fiind gata de sacrificii nebănuite; mi se mai pare că este ea însăşi o piesă de important echilibru pentru o familie atât de nomadă şi înzestrată; mi se pare că seamănă mult cu Acompaniatoarea Ninei Berberova, omul din umbra lucrurilor importante; aş putea să o văd şi ca pe un câine credincios, moale şi brun, care te roagă din ochi să îl ierţi - asta dacă ar trebui iertate faptele unui spirit trist şi curajos.


                                                          CITATE                                                                       


- Despre atelier : " Atelierul meu se află pe o creastă. Uşile mari, de hambar, dau spre un luminiş plin de ierburi sălbatice, verzi şi noi, crescute printre frunzele căzute şi prin jurul smocurilor cenuşii de iarbă de anul trecut. De cealaltă parte, stejari plini de viaţă sunt iluminaţi din spate de soare; fâşii de muşchi verde-strălucitor se întind pe ramurile lor întunecate. Este orbitor de însorit după zilele cu ploi violente. "
- Despre călătorii: "Priveam o femeie cu un prunc adormit prins la spate cu o legătură, pictând cu ceară fierbinte un desen complex de batic pe o bucată îngustă de material. Folosea o pensulă fină, făcută din cinci fire din propriul ei păr, prinse într-un condei. "
- Despre fericire: " M-am trezit în zori, când lumina filtrată de siluetele straturilor de ramuri căpăta o nuanţă cenuşie. Reţeaua groasă şi întunecată de frunze tremura în vânt. Fereastra cu plasă este deschisă, iar aerul proaspăt al dimineţii poartă în încăpere mirosul discret de flori de magnolie. Aud fâlfâitul de aripi al unei raţe sălbatice care îşi ia zborul din iaz. Sunt atât de fericită să fiu acasă, în patul meu nemaipomenit de confortabil, ascultând respiraţia regulată a lui Francis, care doarme lângă mine. "

umbra verde

Cronica Optimistei: Umbra verde de Ioana Pârvulescu Cu urechea ciulită la "rimele" lumii, adică la acele armonii care există ascunse în viaţa fiecăruia dintre noi, am observat că această dimineaţă de luni, ziua în care îmi scriu cronica săptămânală, coincide cu 15 ianuarie. Aşa că m-am gândit că a venit, poate, momentul unui articol despre lenta şi întortocheata mea apropiere de Eminescu. Pentru că, îndeobşte, şcoala şi societatea fac tot ce se poate ca să te ţină departe de un poet adevărat, ori să-l sufoce, să-l piardă în miezul propriei lui statui. Încerc să reconstitui pas cu pas etapele drumului meu eminescian, cu gândul că, poate, şi alţii au păţit lucruri asemănătoare. l Îmi amintesc cu o ciudată limpezime de lecţiile din şcoala primară, despre poet. Învăţătoarea ne vorbea cu o voce de zile mari despre "micul Mihai" care "hoinărea ziua întreagă" într-un peisaj feeric şi "poposea uneori în casele ţăranilor", unde asculta "basme şi poezii". De fapt totul semăna cu o atrăgătoare poveste cu şi pentru copii, şi era plăcut, pe la 9-10 ani, să stai în bancă şi să asculţi, la ora de "citire", lucruri din astea, care, în plus, îţi rămâneau în amintire fără nici un efort, spre deosebire de orele de gramatică sau de geografie, unde trebuia, cât de cât, să înveţi. l Pe la 14-15 ani, la gimnaziu, ("şcoala generală"), după ce mai învăţaserăm câteva poezii, am auzit din întâmplare primul lucru care făcea ca imaginea mitizată, dar distantă, să se apropie de mine şi să dobândească o putere de fascinaţie aparte. Ca toată lumea, la vârsta aceea incertă, mă străduiam să-i imit pe elevii mai mari (e vârsta maimuţei din om), între care liceenii erau deja nişte semizei. Aşa că mi s-a părut extraordinar când un băiat dintr-a opta a spus cu admiraţie despre o fată de-a noua, liceancă deci, că îl visase pe Eminescu. După o clipă de perplexitate, am invidiat-o cu toţii. Multe nopţi la rând am încercat şi eu să-l visez pe Eminescu, ca să mă pot lăuda apoi cu asta, lucru care nu s-a întâmplat: poetul a refuzat să mi se arate. Nu mică mi-a fost uimirea când, după vreun an, am auzit un alt lucru incredibil: un coleg de liceu al fratelui meu a spus, cu o nonşalanţă uriaşă, cum numai adolescenţii pot avea, că el a depăşit etapa Eminescu. N-a spus-o cu dispreţ, nici măcar cu infatuare, dimpotrivă, ne privea cu tandră înţelegere pe noi, cei mici, şi apoi şi-a aruncat, la fel de nonşalant în discuţie, numele poetului favorit: "Mie acum îmi place mai mult Lucian Blaga". M-am dus acasă şi l-am citit pe Blaga - îl aveam în bibliotecă într-o frumoasă ediţie - şi, timp de câteva luni, am repetat şi eu fraza asta de câte ori s-a ivit prilejul. În clasa a IX-a, am debutat în revista liceului cu o Glossă, al cărei model nu mai e nevoie să-l dezvălui. Tot atunci, în liceu, am citit Eminescu din scoarţă-n scoarţă, am învăţat o cantitate uriaşă de versuri (n-aş putea să spun de ce, din pură plăcere, cred). Ştiam multe, acum, despre toate temele din programă, dar ideea de a scrie despre ele nu mă ispitea deloc. Am început "să-l evit" sistematic pe Eminescu. l Eminescu-subiect (de extemporal, de teză, de examen) mi-a fost întotdeauna odios şi m-a îndepărtat cu mare rapiditate de un poet pe care aş fi avut premise promiţătoare măcar să-l înţeleg. Se dădea întotdeauna, spre disperarea mea, pentru că era un lucru la care toată lumea ştie să scrie ceva. Ca să repet locurile comune obligatorii - la teme ca Natura şi dragostea în poezia lui Eminescu (cel mai frecvent subiect eminescian din toate timpurile şi epocile) sau Teme şi motive romantice la Eminescu - mă plictisea, mă obosea şi ucidea în mine orice urmă de interes pentru poezie. Ca să spun lucruri noi şi originale nu mă simţeam încă în stare, după ce fusesem bombardată cu tot ce au spus ceilalţi. Aşa că de câte ori, din fericire, subiectul Eminescu era "la alegere" cu alt subiect, fie mai greu, fie mai nesemnificativ, mă dedicam, spre nedumerirea colegilor şi a profesorilor deopotrivă, celeilalte opţiuni. La bacalaureat, fireşte, primul subiect a fost Eminescu (cred că Natura şi dragostea), al doilea Umanismul în poezia românească sau aşa ceva. Am fost probabil singura din tot liceul care nu l-am ales pe Eminescu. De câte ori îmi exprimam dezamăgirea la subiectul cu pricina, reacţia celor din jur era aceeaşi: "Ce, nu ştii poezia lui Eminescu?!" Sau, eventual: "Nu-ţi place Eminescu?". l A venit momentul să-l predau pe Eminescu, lucru extrem de dificil. Recurg la o însemnare din intermitentul meu jurnal din 1997. "13 martie. Cu ditamai Perpessicius după mine. Iar două seminare cu Călin. La primul am ajuns cu sufletul la gură din cauza cafelei pe care am băut-o noi azi-dimineaţă. Dar seminarele au mers teribil. Citiseră, aveau cărţile, erau interesaţi. Şi figuri noi, de la alte grupe. I-am întrebat, între altele: de ce Călin Nebunul nu rămâne cu fata împăratului Roşu, pe care o sărută prima şi căreia îi ia inelul? Dacă e prost (tont) cu-adevărat şi dacă, da, până când? De ce se suprapune episodul cu fata adormită a împăratului Roşu din Călin Nebunul peste cel din Călin (file din poveste)? De ce e adormită fata? De unde ştiu ei că sărutul e o sinecdocă, altfel spus sugerează o iniţiere erotică deplină, aici? Şi, mai ales, de ce fata mijlocie ? De ce pădurea de argint şi nu cea de aur, cum e în poveşti? Am pus, desigur, şi întrebări serioase, didactice, de tipul balanţa liric-epic, Propp, evoluţia stilistică etc., dar primele duceau mai departe. Apoi şedinţă de redacţie. M-am întors prin piaţă cu Adriana, îngrozindu-ne de preţuri, care s-au dublat, triplat ş...ţ". l În primul an de redactoriţă la România literară, am propus ca în loc de obişnuitele articole ocazionale, de 15 ianuarie să fac o anchetă cu întrebarea: versurile care vi se par de maxima actualitate, din Eminescu, în 1993. A fost o plăcere şi o surpriză pentru mine: am întrebat o mulţime de literaţi şi oameni de cultură şi cei mai mulţi au răspuns pe loc, de parcă ştiau dinainte ce-o să-i întreb. Au răspuns fără să ezite sau să strâmbe din nas. Cele mai originale răspunsuri pe care mi le amintesc şi azi, au fost al lui Cărtărescu şi al lui Radu Cosaşu. Mircea a spus dintr-un foc, la "versuri care par actuale", gluma eminesciană versificată, din perioada berlineză: "Când aduce blonda Milli / Socoteala unei vedre, / Universul crisalidă / Tetraconhexaedre". Iar Radu Cosaşu, ca şi cum nici nu încape discuţie, mi-a recitat prima strofă din Atât de fragedă. (Au mai fost doi ani în care m-am ocupat de Eminescu "la aniversară", reuşind, în fine, să ajung oarecum la noutatea pe care mi-o doream de atâta vreme: În apărarea Cătălinei - o interpretarea a Luceafărului din perspectiva personajului feminin - şi un articol despre originea clişeului "Luceafărul poeziei româneşti".) l Mi se întâmplă, căutând un vers sau un poem eminescian de care am nevoie sau pur şi simplu pentru că mi se pare că l-am uitat, să nu mai las din mână întreg volumul. Şi să admir, detaşat şi fără să am de dat socoteală nimănui, concentrarea poetică din câte un vers oarecare de care mă izbesc în treacăt: "Şi pătează umbra verde cu misterioase dungi". "Umbra verde" din Scrisoarea V şi verbul "pătează" suprapus peste "umbră", (cum poate fi umbra, care e o pată, pătată?), umbra verde pătată de dungi de lună albă - un întreg curs de poezie s-ar putea ţine numai pornind de la versul acesta. l Aşa cum face, tot în treacăt, Arghezi, în cărticica dedicată lui Eminescu (Vremea, 1943): "În cuibar rotit de ape, peste care luna zace. N-aş putea să precizez formele anterioare ale acestui stih, ieşit, cu limpezimea şi conturul lui, din mai multe redactări evidente. Nimeni nu zice cuibar de ape. Toată lumea zice copcă şi vârtej. Dar cuibar de ape e şi plastic, şi pitoresc, şi frumos. Dacă în loc de cuibar de apă, care ar fi fost frumos numai întrucâtva, poetul ia pluralul şi zice cuibar de ape, imaginea capătă şi tremurul de furnicar al undelor. E locul să bănuim că, înainte de cuibar rotit de ape, fusese cuibar rotund de ape; numai forma cuibarului, fără mişcare. ş...ţ Peste care luna zace ş...ţ pune un punct de răcoare în mişcarea cuibului de ape. Cuibar e şi el un cuvânt căutat şi lucrat. Instinctiv, relativ la limbă, poetul trebuie să fi scris mai întâi cuib şi numai după aceea cuibar, dând versului şi ritmul..." l Nu prea-mi plac aniversările, iar pe cele generale nu le pot suferi. Mă sperie gesturile ostentative. Totuşi ideea că Geo Bogza mergea în fiecare an, de ziua lui Eminescu la statuia din faţa Ateneului şi lăsa un buchet de flori mi s-a părut întodeauna un lucru frumos. Şi riguros neconvenţional. l În ce priveşte posteritatea lui Eminescu, este la fel de aventuroasă şi de împovărătoare ca orice formă de nemurire. Vorba lui Călinescu: Eminescu nu bănuia "vigilenţa istoriei literare". Adică până unde se poate ajunge. l La întrebarea de altminteri iritantă, "Eminescu sau Caragiale?" răspund în genere Caragiale. Şi totuşi...