friendship

I am of the view that friendship is rare, not common. Friendship is difficult – it involves a struggle against what is now a widespread opportunism and cynicism. I think there really is such a thing as an art of friendship. I think it’s worth breaking off friendships when this art is being dishonoured – and doing so in the name of friendship.

Lars Iyer


.

Dacă reuşeai să le prinzi doar pe ele

Nu erau de fapt figurile, ci ochii. Nu erau nici formele în care apăreau acele feţe din grupurile de la marginea drumului, ci mai degrabă culorile. Şi acesta era un semn al noilor vremuri: faptul că departe, în Caucaz, aceste culori ale ochilor nu erau toate maro sau negru. La fel de des apărea şi verdele, albastrul, griul deschis sau închis. De reţinut: chiar dacă acele feţe erau deformate de epuizare, de disperare, mânie şi ură, pe ici pe colo chiar de poftă de crimă, chiar dacă din aceşti ochi radia răutate, absenţă, aroganţă sau, pur şi simplu, prostie - culorile înseşi erau benigne, dacă reuşeai să le prinzi doar pe ele, să le urmăreşti cum strălucesc, cum dansează. În mersul acestor mulţimi, pentru că fiecare om, fără nicio excepţie, privea în altă parte sau în gol, culorile acestea constituiau acum un fel de puls; pulsau spre cineva sau ceva. Aşa cum în trecere îţi vine să mângâi un copil străin pe creştet (şi uneori chiar o faci), sau aşa cum îţi vine uneori, pe stradă, să iei un bătrân pe după umeri (ceea ce nu faci de fapt niciodată), îţi venea, în acel moment, să mângâi cu vârfurile degetelor toţi aceşti ochi şi privirile lor, să le atingi cu buzele, căci culorile lor aproape se cereau mângâiate.

(Peter Handke, Don Juan (povestit de el însuşi) )

Siguranţa că vom cunoaşte textul în altă lumină

Există lecturi - ale aceluiaşi text - care sunt conştiincioase şi atât, lecturi care cartografiază şi disecă, lecturi care percep foşnetul unor sunete neauzite, care numără, din plăcere ori pentru a instrui, micile pronume gri, iar o vreme nu sunt conştiente nici de mere, nici de aur. Există lecturi subiective, care înhaţă semnificaţiile personale, dacă debordează de iubire, scârbă sau frică, scanează textul în căutarea iubirii, scârbei, fricii. Există - credeţi-mă - şi lecturi impersonale, în care ochiul minţii distinge mişcarea de înaintare a versurilor, iar urechea minţii le aude melodia.
Din când în când există lecturi care ne fac firele de păr de la ceafă - inexistentă blăniţă - să se ridice şi să tremure, când fiecare cuvânt arde şi străluceşte orbitor, clar, infinit, exact, ca pietrele de foc sau acele stelelor din cerul nopţii, lecturi în care siguranţa că vom cunoaşte textul în altă lumină, mai temeinic, mai satisfăcător, o ia înaintea oricărei capacităţi de a spune ce anume ştim şi cum am aflat. La aceste lecturi, senzaţia că textul este absolut nou, că n-a mai fost văzut, e urmată, aproape instantaneu, de sentimentul că textul a fost întotdeauna acolo, că noi, cititorii, ştiam că este acolo, că am ştiut întotdeauna că este aşa cum este, deşi acum, pentru întâia oară, ne recunoaştem cunoaşterea, fiind deplin conştienţi de ea.

(A. S. Byatt, Posesiune)

in this short life

Emily Dickinson


.

Rămâne întotdeauna o dispersie de natură inanalizabilă

Lumina şi muzica se echilibrează în limbă. Gramatica are caracter luminos, are o relaţie cu logica, cu simetria, aşa cum se vede arhitectonic în orice manual în care formele sunt flexionate. În opoziţie cu asta există o succesiune plurivocă, acţionând neîntrerupt, un element care înlănţuie, care învăluie. Cuvintele supuse aceleiaşi intervenţii gramaticale nu îşi schimbă sensul în acelaşi fel. Rămâne întotdeauna o dispersie de natură inanalizabilă. În această privinţă, se întâlnesc, de asemenea, în limbă istoria şi logica; timpul schimbă construcţia riguroasă. Spre a-mi intuitiviza toate acestea, am alcătuit un şir de tabele comparative, precum următorul:

- weiss weissen
- schwartz schwartzen, anschwartzen
- rot roten, erroten
- gelb gilben, vergilben
-grun grunen, ergrunen, vergrunen
-blau blauen, blauen, verblauen
-braun braunen, brunieren
-grau grauen, ergrauen

S-ar zice că verbele care derivă din adjective denumesc activitatea de a vopsi. Dar acesta nu este cazul decât pentru câteva dintre ele. La celelalte semnificaţia se limitează, iar la majoritatea irupe o sumedenie de particularităţi care se sprijină pe experienţă senzorială şi pe convenţie şi care nu pot fi în niciun caz calculate. Cum se face că grâul poate să se îngălbenească (gilben), dar renglota nu? Cum se face că oţelul, rufele, zahărul se pot doar albăstri (blauen), iar substanţe absolut asemănătoare doar vopsi în albastru? Când pergamentul se îngălbeneşte (vergilbt), capătă culoarea galbenă, în schimb frunzişul dezverzit (vergrunendes) îşi pierde culoarea verde. Poţi să defăimezi pe cineva (anschwarzen), dar nu şi să albeşti pe cineva sau ceva (anweissen), pentru asta trebuie să spui weisswaschen (a dezvinovăţi) sau weissbrennen (a calcina). Neologismul brunieren a putut pătrunde doar în domeniul metalurgic. Toate acestea sunt logice, nu pot fi stabilite prin legi şi, totuşi, nu sunt arbitrare.

(Ernst Junger, Coliba din vie)

S-ar fi scurs din el, ca sângele, picături mari şi verzi

În altă direcţie vedeam un câmp acoperit cu iarbă sănătoasă, înaltă şi verde. Fiecare fir era atât de plin de sevă, încât sunt sigur că, dacă l-aş fi tăiat, s-ar fi scurs din el, ca sângele, picături mari şi verzi. Pe câmp dormeau miei; unul s-a trezit şi m-a priviu, cu ceafa întoarsă spre soarele apus, care trecea prin urechiuşele lui şi le făcea de un roz transparent.
De-abia ce mă rebotează soarele, că e vremea să mă întorc acasă. De-abia ce " se strecoară proaspeţii crini printre corzile înmuiate ale inimii" (Francis Thompson), că sunt mânat în colţişorul meu - rutina de zi cu zi. Dacă aş avea mai mult timp! - mai mult timp să gândesc, să iubesc, să observ, să-mi însemnez stările, să-mi ghidez, atât cât sunt în stare, creşterea şi dezvoltarea caracterului, dacă mi-aş putea canaliza toate asupra măreţei şi grelei profesii de a trăi, de a fi om, în loc să-mi pierd vremea cu o profesie care mă plictiseşte şi să merg pe bâjbâite cu cealaltă.

(W.N.P. Barbellion, Jurnalul unui om dezamăgit)

capacitate de a ne bucura in fata nimicurilor

Ar fi instructiv sa ne gandim ca nu exista nimeni in aceasta incapere, sau in oricare alta parte de lume, care sa nu poata fi, intr-un bine ales
moment din spatiu-timpul istoric, condamnat la moarte, acolo si atunci, aici si acum, de o majoritate de bun simt, cuprinsa de o dreapta
manie. Culoarea crezului cuiva, culoarea cravatelor, a ochilor, a gandurilor, a manierelor, a vorbirii sale va trezi cu siguranta, undeva in
timp sau in spatiu, protestele fatale ale gloatei care uraste tocmai acea nuanta. Si cu cat este omul mai stralucit, mai neobisnuit, cu atat
este mai primejduit. Stranger (strain) va rima intotdeauna cu danger (priimejdie). Blajinul profet, vrajitorul din pestera lui, artistul
indignat, micul scolar nonconformist, cu totii impartasesc aceeasi sacra amenintare. Si daca asa stau lucrurile, sa-i binecuvantam pe toti, sa
binecuvantam fantezia, pentru ca in evolutia naturala a lucrurilor, maimuta nu s-ar fi transformat niciodata in om, daca in familie nu ar fi
aparut un nonconformist. Orice om a carui minte este indeajuns de mandra pentru a nu se supune realitatii, poarta in secret, in partea din
spate a creierului sau, o bomba, iar eu propun in gluma sa luam cu grija aceasta bomba personala si s-o lasam sa cada peste orasul model
al bunului simt. in lumina stralucitoare a exploziei rezultate, vor aparea multe lucruri stranii; printr-o scurta vraja, simturile noastre mai
rafinate vor indeparta pe vulgarul dominator care striveste gatul lui Sinbad, in inclestarea luptei corp la corp dintre eu-l adoptat si cel interior.
Amestec triumfator metaforele, pentru ca exact aceasta este menirea lor, atunci cand urmaresc cursul tainicelor lor legaturi - ceea ce, din
punctul de vedere al unui scriitor, este primul rezultat palpabil in sfidarea bunului simt.

Al doilea rezultat este ca increderea irationala in
bunatatea oamenilor (careia i se opun atat de solemn acele personaje
frauduloase, burlesti, numite Fapte) devine ceva mai mult decat o baza instabila pentru filozofiile idealiste. Ea devine un adevar solid si
irizat. Aceasta inseamna ca bunatatea devine o parte centrala si tangibila a lumii cuiva, lume care, la prima vedere, cu greu ar putea fi pusa
alaturi de aceea a jurnalistilor si a altor straluciti pesimisti, care iti vor spune, ca, in termeni moderati, este ilogic sa aplauzi suprematia
binelui, intr-o vreme in care statul politienesc sau comunismul incearca sa transforme pamantul in cinci milioane de mile patrate de teroare,
sarma ghimpata si prostie. Si ar putea sa mai adauge ca una este sa pui in lumina universul cuiva din cel mai tihnit cotlon al unei tari libere
si bine hranite si cu totul altceva sa incerci si sa ramai intreg la minte, printre cladiri care se prabusesc in noaptea plina de urlete si de
vaiete. Dar in interiorul acestei lumi speciale, neclintit ilogice, careia eu ii fac reclama ca unui adapost al spiritului, zeii razboiului nu sunt
reali, nu pentru ca, in mod conventional, ei se afla departe, in spatiul fizic, de realitatea unei lampi de citit si de taria unei penite, ci pentru
ca eu nu-mi pot imagina(si asta spune multe) ce fel de imprejurari i-ar putea face sa loveasca intr-o lume atragatoare si incantatoare, care
dainuie linistita. in timp ce imi pot imagina foarte simplu cum prietenii mei, visatorii, dintre care mii si mii cutreiera pamantul, raman la
aceste standarde irationale si divine in toiul celor mai intunecate si orbitoare ceasuri de amenintare fizica, de durere, pulbere si moarte.
Ce inseamna anume aceste standarde irationale ? Ele inseamna suprematia detaliului asupra generalului, a partii care este mai vie
decat intregul, a lucrului marunt pe care omul il observa si il saluta cu o prietenoasa plecaciune a spiritului, in timp ce multimea care-l
inconjoara este purtata de un impuls comun spre o tinta comuna. Imi scot palaria in fata eroului care se napusteste intr-o casa in flacari si-l
salveaza pe copilul vecinului; dar ii strang mana daca a riscat sa risipeasca cinci minute pretioase, pentru a gasi si a salva, impreuna cu
copilul, jucaria lui favorita. Imi amintesc un desen animat in care un cos de soba cadea de pe acoperisul unei cladiri inalte si, in cadere,
observa ca un indicator avea un cuvant scris gresit si se intreba, prabusindu-se, de ce nimeni nu s-a gandit sa-l corecteze. intr-un fel, toti ne
sfaramam in drum spre moarte de la etajul inalt al nasterii spre lespezile mormantului si ne minunam, cu nemuritoarea Alice din Tara
Minunilor, de modelul zidului pe langa care trecem. Aceasta capacitate de a ne minuna in fata nimicurilor -indiferent cat de aproape este
pieirea -, aceste aparteuri ale spiritului, aceste note din josul paginii in cartea vietii sunt cele mai inalte forme de constiinta si, in aceasta stare
de spirit copilaresc speculativa, atat de diferita de bunul simt si de logica lui, putem constata ca lumea e buna.

Nabokov, Prelegeri despre literatura


. 

ironistul si opusul sau

.