miercuri, 18 noiembrie 2015

ca și cum ți s-ar fi arcuit sprâncenele

Pe câmpul deschis, peste care își trăgea diagonalele sale obișnuite, căpătase consistență acea dez-numire, care tocmai se înfiripase și crescuse odată cu căderea zăpezii și prin singurătatea lui. Era o trăire care, poate, în alte timpuri, s-ar fi chemat ”dizolvare a limitelor” sau ”ieșire din propriul sine”. Să fie în sfîrșit afară, doar afară, cu lucrurile, asta era un fel de entuziasm; era așa, ca și cum ți s-ar fi arcuit sprâncenele. Da, să te eliberezi de nume, ce entuziasm; te simțeai, precum legendarul pictor chinez, dispărut în tablou.... Era ciudat că atât de mulți oameni, când sunt singuri.... seamănă cu acele mașini zgomotoase care abia așteaptă să fie repuse în mișcare, în timp ce, pentru el, contrariul era, de obicei, adevărat: abia singur cu lucrurile, fără nume, începea el să funcționeze cu adevărat. Dacă cineva l-ar fi întrebat atunci cum îl cheamă, răspunsul ar fi fost: ”Nu am nici un nume”, și cu atâta seriozitate spus, încât cel care pusese întrebarea l-ar fi înțeles pe loc.

Peter Handke, După-amiaza unui scriitor


.

3 comentarii:

  1. am tradus pentru Carti... acest pasaj (scriitorul acesta este aproape imposibil de tradus, cred :-) - am mai sarit putin, ca mai erau niste descrieri acolo, dar cred ca asta este cel mai important...

    RăspundețiȘtergere
  2. iata inca un lucru pe care mi-ar fi placut sa il scriu, desi poate ca l-am scris de multe ori, dar mi-ar fi placut sa il scriu asa, sub forma"dez-numirii"; dar, cum spun de obicei, este bine ca l-a scris cineva...(seamana, poate, ca idee, cu aerul rece al noptii despre care am scris ieri ca ma urmarea cand am fost in mall?:) )
    vad foarte clar ceea ce spun el aici-si cred ca exact ca aici am simtit-o intr-o poezie pe de sprancene, mai veche, cand pleaca ea, cred, sa caute ceva pe campurile pustii si e in aer un miros de batista intr-un cos vechi de nuiele-restul poeziei l-am uitat:) si mai e una in care ea isi ridica sprancenele drepte ca un arcus...intotdeauna imi imaginez acolo urme de zapada si un soare care le topeste, campuri cu ridicaturi pe ele, o haina groasa pe care o desfaci cand ti se incalzeste spatele, un suras continuu ca si cum ai descoperi o plamada pe care nu o vei putea, apoi, povesti nimanui, facuta din nuiele si din mladite, la fel si din ceva umed.
    am auzit de acest Handke, cred ca am vrut sa iau o carte scrisa de el de pe Libris, imi placuse rezumatul ei; de ce nu am luat-o, ramane misterul meu dintotdeauna:)
    sunt, Cartile, Regatul in care sprancenele mele se ridica si se plimba printre cele mai frumoase lucruri pe care le-am citit eu vreodata!

    RăspundețiȘtergere
  3. e faimos scriitorul asta, si spre rusinea mea nu citisem nimic de el, chiar daca e neamt haha - dar nu-mi place, am citit cartea asta si mi se pare pretios si pedant. dar a scris multe de tot - insa am eu impresia ca asa sunt toate. in sfarsit, pasajul asta mi-a placut, mi s-a parut ca este al nostru, si mai ales al tau, draga sprancenelor :-)

    RăspundețiȘtergere