O, pierdut şi de către vânt jelit strigoi, întoarnă-ţi paşii

Priveşte, înger, către casă

de Thomas Wolfe






Citate:

***  " Era un străin şi, în vreme ce iscodea prin casă, adulmeca mereu vreo intrare în viaţă, vreo uşă secretă şi nedescoperită - o piatră, o frunză - care i-ar fi înlesnit accesul într-o lume a luminii şi a frăţiei. Ataşamentul său pentru casă era fundamental; în acel cămin discordant şi gâlcevitor, liniştea sa ursuză şi înfrânată era ca un narcotic aducător de tihnă pentru nervii lor: cu autoritate calmă şi cu priceperea mâinilor sale albe căuta în jur cicatrici vechi pe care să le tămăduiască, restaurând cu o artă fină tâmplărească vechi obiecte sfărâmate, învârtindu-se tăcut în jurul unui scurt-circuit ori al unei prize stricate. "

***  " Dorea o singurătate opulentă. Imaginaţia-i întunecată se înfrupta cu regatele de sub mare,cu castele pe colţuri vântoase de stânci şi cu imperiile adânci ale spiritelor din miezul pământului. Bâjbâia în căutarea tărâmului fără poartă al zânelor, acea ţară nehotărnicită şi fermecată care se deschidea undeva sub o frunză sau sub o piatră. Dar unde nicio pasăre nu cântă. "

***  " Vino sus între măguri, o, tânăra mea iubire. Întoarce-te! O, pierdut şi de către vânt jelit duh, întoarce-te iar, cum prima oară te-am cunoscut în valea cea fără de timp, unde o să ne simţim renăscuţi, culcaţi în farmecele lunii iunie. Era un ungher în care soarele topise strălucirea în părul tău, şi de pe creştetul măgurei am fi putut aşeza un deget pe o stea. Unde-i ziua ce s-a mistuit într-un singur zvon amplu? Unde-i muzica trupului tău, rima dinţilor tăi, langoarea graţioasă a picioarelor tale, braţele tale rotunde şi ferme, degetele-ţi suple, ca să fie muşcate ca un măr, şi sfârcurile ca nişte cireşe ale sânilor? Şi unde sunt firele de aur din urzeala fină a părului de fecioară? Iuţi sunt gurile pământului şi hulpavi dinţii ce s-au înfruptat din această frumuseţe. Tu, care-ai fost făcută pentru muzică, n-ai să mai auzi muzica; în casa-ţi întunecoasă vânturile au tăcut. Strigoi, strigoi, întoarce-te din acea cununie pe care n-am presimţit-o, reîntoarce-te nu în viaţă, ci în vraja perepetuă unde noi n-am murit nicicând, în pădurea fermecată în care mai stăm prosternaţi pe iarbă. Vino sus, între măguri, o, tânăra mea iubire: întoarce-te. O, pierdut şi de către vânt jelit strigoi, întoarnă-ţi paşii. "

***  " Putem crede în nimicnicia vieţii, putem crede în nimicnicia morţii şi a vieţii de dincolo de moarte - dar cine oare cuteza-va să creadă în nimicnicia lui Ben? Precum Apollo, care îşi făcu penitenţele către trufaşul zeu în casa năpăstuită a regelui Admetus, el a venit - un zeu cu aripile frânte - în coliba posomorâtă a acestei lumi. Şi a trăit ca un străin, încercând să recâştige muzica astrală a lumii pierdute, să-şi amintească marea limbă uitată, chipurile pierdute, piatra, frunza, uşa. "