Într-o zi, am văzut cum un om citea dintr-o carte... In alte zile, de atunci, am mai vazut si altii, unul citea chiar din aceeasi carte. Dar nu aveau tremurul acelui om, si nu vedeam scantei intre degetele lui asudate si file. Acum, aici incepe o furtuna. Gata, a explodat. In tren o sa fie abur, numai bun pentru degete asudate si pagini cu moliciunea pe care le-o da ploaia. Despre acel omulet... A intrat în cămăruța lui – cu uşă, fereastră, şi cabluri, şi butoane – şi a luat o gură de aer. Aerul i s-a oprit în auz, i s-a făcut imagini. Fereastra nu-l interesa, nu, el s-a repezit să ia o gură de aer - din cartea lui- şi să vadă imaginile lui, din pagina la care se oprise, pusese semn de carte o cartelă cu cifre şi drumuri de făcut – oferte, dacă mergeai în doi. Şi citea, mic, avea o uniformă în care se sprijinea, cascheta îi venea, cumva, ca un acoperiş de țiglă metalică, grea, peste un foişor din tulpini de bambus – ştii, cum ne place nouă, acolo am tot sta... Cartea lui... păi, cred că îi sărise-n brațe, din fugă, în vreo stație în care două voci o vorbeau de rău, se ştergeau pe picioare de ea, înainte să urce în trenul lui. El, stăpân grijuliu sprijinit în uniformă, a luat-o cu el în tren, în cămăruța lui cu cabluri şi butoane. Şi, aşa, o citea acum, cum o să citeasca şi altele, că tot auzea, din stație în stație, voci râcăind, ştergându-se pe picioare de alte cărți. Şi el se bucurase de ea; altfel, ar fi rămas, fragil, doar cu uniforma, să înfrunte lumea care se bulucea în trenul lui. Cum să-i țină piept?... să o cumințească?... Şi-a lăsat trenul, avea grijă doar să fie acolo, atent, la hotar, la fiecare oprire; în rest, stătea în cămăruța lui, cu cartea lui. A lăsat uşa deschisă – pe culoar eram doar eu, cuminte, nu-l stingheream, nu ştia că-l privesc. i eu îl vedeam cum citeşte, ori nu mai răsufla, ori răsufla avid. Bătea puțin din picior, mişcarea asta cred că-l făcea să nu-şi ia zborul din cămăruță, de-asta îi tot atingea podeaua; ori, mai ştii, îşi tot lua avânt, câte puțin... Asta cu bătutul din picior era din Şoricel, elevul meu micuț, pasionat, nervos. Transpiră şi se scarpină pe față, se scarpină în cap. Asta cu scărpinatul în cap poate să fie şi din mine – parc-aş vrea să mai găsesc ceva, încă ceva, întruna, cât citesc. Aşa face şi omul sprijinit în uniformă: văd că se înroşeşte puțin, fierbe puțin, dar dă pagina şi se linişteşte. Apoi, încălțările... Încălțările sunt din Andrei, de colonist fără pământuri, lumea şi-a ales moşiile înaintea lui, şi şi le-a ales pe toate. Încălțări de Don Quijote, minunate la drum, dar Andrei nu pleacă la drum, sau merge puțin şi oboseşte, intră în cămăruța cu butoane, butoanele se tot aprind, nu-l lasă nici să-şi arunce ochii pe fereastră; şi-apoi, trebuie să fie la locul lui, în hotar, la fiecare oprire... Dar şosetele... şosetele se odihneau. Doar tihnă, cu ele citea descrierile, se lungea între şine, după ce-şi lăsase trenul să o ia înainte şi ştia că altul nu o să mai vină. Şosetele erau ale iubitului mediteranean. Lui îi place să “enjoy the moment“, a luat asta din vreo carte pe care nu mi-ar plăcea să o citesc, mai bine iau doar cuvintele astea, separat, ca să le pun în cât mai multe puzzle-uri cu “enjoy“ şi cu “moment“. Da, omului în uniformă îi plăcea să citească. Găsea acolo mai frumos decât în stații, în stații urcam noi, năduşiți de altceva decât de cărți, duceam, însetați, sticle la gură, sticlele rămâneau, apoi, împrăştiate pe câmp, eram semănători de lume nouă, râdeam cu plastic şi ne atingeam cu sticlă pisată. Şi în niciuna din mişcările noastre n-ar fi putut simți lentoarea aristocratică cu care întorcea el paginile. Cred că aşa, prin mişcări livreşti, voia să devină distins în ochii lor, al oamenilor din cărți, să se facă “de-al lor“. Aştepta, poate, să nu-l mai vedem într-o zi, să trecem peste el şi să-l împingem, inocent, între peron şi şină, să-l regăsim, poate, în vreo carte, doar numele rămas din el, doar litere. Să fie şi el scris, semnele de carte să fie semnele vieții lui – şi ştia, văzuse el în librării că sunt şi semne cu desene, semne-poveşti, daaaa, astea i-ar fi plăcut să fie semnele vieții lui, cum s-ar mai fi luat după ele!... Sau să se fi tot ținut după el, silabisit, vreme de pagini întregi, vreun deget... să-l fi ținut, să-l fi ținut... Să facă din el un nou soldățel de plumb, sprijinit în uniformă, iar el să se bucure că, uite, uniforma tot îi prinde bine la ceva, măcar face din el, scris, un om dintr-o carte, cu o metafora în loc de nume. Şi tot aşa... Eu l-am lăsat să mai dea o pagină, era salvatorul zilei mele, îmi arătase, tăcut, cât de uşor e să deschizi uşa de la cămăruță. El s-a mai adâncit puțin, bătea iar din picior – hotarul se apropia –, zvâcnea cum fac şi copiii dimineața, când trebuie să se scoale, dar ei, nu, nu s-ar scula. Şi, febril, s-a mai adâncit puțin... Măcar încă puțin, până să asculte de luminițele butoanelor de pe pereți, şi de cabluri, cu vibrațiile lor electrocutante.