Dacă reuşeai să le prinzi doar pe ele

Nu erau de fapt figurile, ci ochii. Nu erau nici formele în care apăreau acele feţe din grupurile de la marginea drumului, ci mai degrabă culorile. Şi acesta era un semn al noilor vremuri: faptul că departe, în Caucaz, aceste culori ale ochilor nu erau toate maro sau negru. La fel de des apărea şi verdele, albastrul, griul deschis sau închis. De reţinut: chiar dacă acele feţe erau deformate de epuizare, de disperare, mânie şi ură, pe ici pe colo chiar de poftă de crimă, chiar dacă din aceşti ochi radia răutate, absenţă, aroganţă sau, pur şi simplu, prostie - culorile înseşi erau benigne, dacă reuşeai să le prinzi doar pe ele, să le urmăreşti cum strălucesc, cum dansează. În mersul acestor mulţimi, pentru că fiecare om, fără nicio excepţie, privea în altă parte sau în gol, culorile acestea constituiau acum un fel de puls; pulsau spre cineva sau ceva. Aşa cum în trecere îţi vine să mângâi un copil străin pe creştet (şi uneori chiar o faci), sau aşa cum îţi vine uneori, pe stradă, să iei un bătrân pe după umeri (ceea ce nu faci de fapt niciodată), îţi venea, în acel moment, să mângâi cu vârfurile degetelor toţi aceşti ochi şi privirile lor, să le atingi cu buzele, căci culorile lor aproape se cereau mângâiate.

(Peter Handke, Don Juan (povestit de el însuşi) )