sa ne patrundem de misterul lucrurilor

Bineinteles, indiferent cat de percutant, de admirabil sunt analizate si discutate un roman, o piesa muzicala, un tablou, vor exista intotdeauna minti care raman goale si siri ale spinarii care nu se infioreaza. "Sa ne asumam misterul lucrurilor" - spune atat de melancolic Regele Lear, pentru sine si pentru Cordelia - este si sugestia mea pentru oricine ia arta in serios. Unui om sarac i se fura haina (Gogol "Mantaua"); un alt biet om este preschimbat intr-un gandac (Kafka "Metamorfoza") - si ce daca ? Nu exista nici un raspuns rational la "Si ce daca ?". Putem lua deoparte nuvela, sa vedem cum se potrivesc bucatile, cum o parte a modelului raspunde alteia; dar trebuie sa aveti in voi o celula, o gena, un germene care va vibra la senzatii pe care nu le puteti nici defini, nici trece cu vederea. Frumusete si compasiune e formula cea mai apropiata de o definitie a artei. Unde exista frumusete exista si compasiune, pentru simplul motiv ca frumusetea trebuie sa 

moara: frumusetea moare intotdeauna, metoda moare cu materia si lumea moare cu individul. Daca Metamorfoza lui Kafka impresioneaza pe cineva mai mult decat o fantezie entomologica, atunci il voi felicita pentru ca se alatura randurilor cititorilor buni si foarte buni.

Vladimir Nabokov, Curs despre Metamorfoza lui Kafka



.

Acel totdeauna lung care se sfârșește așa de brusc

" Munca, scrisul, ăsta e singurul lucru, unicul lucru care mă face să mă simt bine și, până la urmă, la dracu', e viața mea și am de gând s-o trăiesc așa cum  vreau, unde vreau. Și locul în care eram acum îmi plăcea foarte mult. Cerul era mai frumos ca-n Italia. Era pe dracu'. Cel mai frumos cer se găsește în Italia, în Spania, în nordul Michigan-ului, toamna, și în golful Cubei. Așa că exista cer mai frumos decât ăla de deasupra mea. Dar nu și țară mai frumoasă.
Și nu mai voiam altceva decât să mă întorc în Africa. Nici n-o părăsisem încă, dar când se întâmpla să mă trezesc în timpul nopții, rămâneam întins ascultând zgomotele din jur și mi-era deja dor de ea.
Și atunci, cum mă uitam la cer prin tunelul pe care coroanele copacilor îl formau deasupra râpei, cum mă uitam la cerul pe care se plimbau nori albi purtați de vânt, iubeam așa mult ținutul ăla și eram atât de fericit, cum ești după ce ai făcut dragoste cu o femeie pe care o iubești cu adevărat - când, golit, simți cum începi să te umpli la loc și asta e, nu poți să le ai pe toate, dar totuși ceea ce se petrece în clipa aia îți aparține, și vrei tot mai mult și mai mult, să ai, să fii, să trăiești, s-o ai acum și pentru totdeauna, pentru acel totdeauna lung care se sfârșește așa de brusc; să încremenești timpul în loc, și câteodată să fie așa de încremenit, încât să aștepți să-l auzi pornindu-se din nou, însă el se pornește tare greu. Totuși nu ești singur, pentru că, dacă ai iubit-o vreodată fericit și fără tragedie, ea te va iubi pentru totdeauna - indiferent pe cine altcineva iubește sau pe unde umblă, tot pe tine te iubește mai mult. Deci, dacă ai iubit vreo femeie și vreo țară, ești un om norocos - după aia poți să și mori, că nu mai contează. Și acum eram în Africa, și eram flămând după mai mult - voiam să văd cum e când se schimbă anotimpul, când încep ploile și nu e nevoie să te tot muți, neajunsuri pentru care plătești ca să ți se pară totul mai real, să știu numele tuturor copacilor, ale animăluțelor și ale tuturor păsărilor, să învăț limba și să am mult timp de stat, să iau lucrurile încet. Toată viața mi-a plăcut natura, e mai bună decât oamenii. Pe oameni nu-i pot iubi decât pe rând și câte puțini. "

(Hemingway, Dealurile verzi ale Africii)