Într-o zi, am văzut cum un om citea dintr-o carte... In alte zile, de atunci, am mai vazut si altii, unul citea chiar din aceeasi carte. Dar nu aveau tremurul acelui om, si nu vedeam scantei intre degetele lui asudate si file. Acum, aici incepe o furtuna. Gata, a explodat. In tren o sa fie abur, numai bun pentru degete asudate si pagini cu moliciunea pe care le-o da ploaia. Despre acel omulet... A intrat în cămăruța lui – cu uşă, fereastră, şi cabluri, şi butoane – şi a luat o gură de aer. Aerul i s-a oprit în auz, i s-a făcut imagini. Fereastra nu-l interesa, nu, el s-a repezit să ia o gură de aer - din cartea lui- şi să vadă imaginile lui, din pagina la care se oprise, pusese semn de carte o cartelă cu cifre şi drumuri de făcut – oferte, dacă mergeai în doi. Şi citea, mic, avea o uniformă în care se sprijinea, cascheta îi venea, cumva, ca un acoperiş de țiglă metalică, grea, peste un foişor din tulpini de bambus – ştii, cum ne place nouă, acolo am tot sta... Cartea lui... păi, cred că îi sărise-n brațe, din fugă, în vreo stație în care două voci o vorbeau de rău, se ştergeau pe picioare de ea, înainte să urce în trenul lui. El, stăpân grijuliu sprijinit în uniformă, a luat-o cu el în tren, în cămăruța lui cu cabluri şi butoane. Şi, aşa, o citea acum, cum o să citeasca şi altele, că tot auzea, din stație în stație, voci râcăind, ştergându-se pe picioare de alte cărți. Şi el se bucurase de ea; altfel, ar fi rămas, fragil, doar cu uniforma, să înfrunte lumea care se bulucea în trenul lui. Cum să-i țină piept?... să o cumințească?... Şi-a lăsat trenul, avea grijă doar să fie acolo, atent, la hotar, la fiecare oprire; în rest, stătea în cămăruța lui, cu cartea lui. A lăsat uşa deschisă – pe culoar eram doar eu, cuminte, nu-l stingheream, nu ştia că-l privesc. i eu îl vedeam cum citeşte, ori nu mai răsufla, ori răsufla avid. Bătea puțin din picior, mişcarea asta cred că-l făcea să nu-şi ia zborul din cămăruță, de-asta îi tot atingea podeaua; ori, mai ştii, îşi tot lua avânt, câte puțin... Asta cu bătutul din picior era din Şoricel, elevul meu micuț, pasionat, nervos. Transpiră şi se scarpină pe față, se scarpină în cap. Asta cu scărpinatul în cap poate să fie şi din mine – parc-aş vrea să mai găsesc ceva, încă ceva, întruna, cât citesc. Aşa face şi omul sprijinit în uniformă: văd că se înroşeşte puțin, fierbe puțin, dar dă pagina şi se linişteşte. Apoi, încălțările... Încălțările sunt din Andrei, de colonist fără pământuri, lumea şi-a ales moşiile înaintea lui, şi şi le-a ales pe toate. Încălțări de Don Quijote, minunate la drum, dar Andrei nu pleacă la drum, sau merge puțin şi oboseşte, intră în cămăruța cu butoane, butoanele se tot aprind, nu-l lasă nici să-şi arunce ochii pe fereastră; şi-apoi, trebuie să fie la locul lui, în hotar, la fiecare oprire... Dar şosetele... şosetele se odihneau. Doar tihnă, cu ele citea descrierile, se lungea între şine, după ce-şi lăsase trenul să o ia înainte şi ştia că altul nu o să mai vină. Şosetele erau ale iubitului mediteranean. Lui îi place să “enjoy the moment“, a luat asta din vreo carte pe care nu mi-ar plăcea să o citesc, mai bine iau doar cuvintele astea, separat, ca să le pun în cât mai multe puzzle-uri cu “enjoy“ şi cu “moment“. Da, omului în uniformă îi plăcea să citească. Găsea acolo mai frumos decât în stații, în stații urcam noi, năduşiți de altceva decât de cărți, duceam, însetați, sticle la gură, sticlele rămâneau, apoi, împrăştiate pe câmp, eram semănători de lume nouă, râdeam cu plastic şi ne atingeam cu sticlă pisată. Şi în niciuna din mişcările noastre n-ar fi putut simți lentoarea aristocratică cu care întorcea el paginile. Cred că aşa, prin mişcări livreşti, voia să devină distins în ochii lor, al oamenilor din cărți, să se facă “de-al lor“. Aştepta, poate, să nu-l mai vedem într-o zi, să trecem peste el şi să-l împingem, inocent, între peron şi şină, să-l regăsim, poate, în vreo carte, doar numele rămas din el, doar litere. Să fie şi el scris, semnele de carte să fie semnele vieții lui – şi ştia, văzuse el în librării că sunt şi semne cu desene, semne-poveşti, daaaa, astea i-ar fi plăcut să fie semnele vieții lui, cum s-ar mai fi luat după ele!... Sau să se fi tot ținut după el, silabisit, vreme de pagini întregi, vreun deget... să-l fi ținut, să-l fi ținut... Să facă din el un nou soldățel de plumb, sprijinit în uniformă, iar el să se bucure că, uite, uniforma tot îi prinde bine la ceva, măcar face din el, scris, un om dintr-o carte, cu o metafora în loc de nume. Şi tot aşa... Eu l-am lăsat să mai dea o pagină, era salvatorul zilei mele, îmi arătase, tăcut, cât de uşor e să deschizi uşa de la cămăruță. El s-a mai adâncit puțin, bătea iar din picior – hotarul se apropia –, zvâcnea cum fac şi copiii dimineața, când trebuie să se scoale, dar ei, nu, nu s-ar scula. Şi, febril, s-a mai adâncit puțin... Măcar încă puțin, până să asculte de luminițele butoanelor de pe pereți, şi de cabluri, cu vibrațiile lor electrocutante.

... şi-a schimbat dispoziţia şi i-a cântat fasolei cu multă dragoste

Ca apa pentru ciocolată

de Laura Esquivel





Aş citi cartea Laurei Esquivel după-amiaza, în bucătărie, făcând - dacă asta va fi posibil vreodată - plăcinte, aşteptând aluatul să crească şi mierea să se topească în cocă; n-aş avea sentimentul că am pierdut vremea, fiindcă, dincolo de facilitate şi toate neajunsurile plăcerilor efemere, cartea are toate ingredientele pentru a obţine acel amestec compact de onestitate şi consecvenţă, care, chiar dacă nu este glazura, este cel puţin baza pentru un lucru decent.
Cele 12 capitole, cu reţetele lor fanteziste din cele 12 luni ale anului urmăresc, strident, şi poate de aceea convins, suprinderea legăturii dintre dragoste, mâncare şi toate acele mirodenii care reduc, atât de des, existenţa la o supă apetisantă. Tita este sora bunicii celei care narează fantastica istorie, eroina noastră deci, venită pe lume cu lacrimi născute din ceapă; pe parcursul întregului roman ea se va salva repetitiv prin talentul şi imaginaţia ieşite din comun pe care le demonstrează în bucătărie. Tita este moştenitoare şi păstrătoare a unor vechi tradiţii mexicane care te duc cu gândul la alchimie şi Popocatepetl, aptă să dinamiteze prin meşteşugul ei totul în jur, începând cu papilele gustative şi terminând cu armatele insurgente ale lui Pancho Villa. Aparent ghinionistă, însă unul dintre ghinioniştii aceia cu nimb, care găsesc cumva o fereastră spre soare: nu poate fi cu Pedro, cel pe care îl iubeşte, fiindcă este mezina familiei şi trebuie să rămână celibatară pentru a-şi îngriji mama, aşa cum se obişnuieşte de generaţii; în plus, mama este un Cerber dominator, care îi terorizează pe toţi cei din jur şi va sfârşi prin a o renega; ca să nu mai spunem că singura soluţie pe care o găseşte imaginaţia lui Pedro de a fi cât mai aproape de Tita este căsătoria cu sora ei, Rosaura, o fiinţă total decolorată, inventată parcă pentru a o trasa şi mai bine pe năstruşnica noastră bucătăreasă. Astfel o găsim pe Tita în prima parte a poveştii, numai că lucrurile nu pot rămâne ca atare, fiindcă fata găteşte bine - CEL MAI BINE; curtează condimentele, în cimbru stă o întrebare existenţială, face să plângă o nuntă întreagă din cauza unui tort în care şi-a vărsat lacrimile nefericirii; oricine gustă din prepeliţele aşezate peste petale de trandafir devine, o clipă, de catifea şi de purpură - toate astea seamănă, orice s-ar  spune, cu o victorie, ale cărei implicaţii nu rămân doar de origine gustativă.



Multe dintre episoadele cărţii te duc cu gândul la o telenovelă melodramatic-poznaşă, în care tonul îndulceşte la propriu şi figurat totul, cu cadre şi actori frumoşi; şi chiar dacă nu ai fi citit Marquez în viaţa ta, tot simţi că se înfige ca un cui în povestire un realism magic strigat, denotat, lipsit de flexibilitate şi fineţe. Şi, atâta timp cât personajele au adesea gânduri şi descurajări adevărate, acest torent de magie îţi dă senzaţia că, din clipă în clipă, cartea se va descoase şi lumina cenuşie a zilei va pătrunde în acest studio neîntreţinut de protecţia unei metafore dense. Însă ori de câte ori pericolul se întrevede, lumea lui Esquivel se ridică prin acel milimetric al ei, imponderabil aproape, făcând, uneori, un triplu salt al materiei, şi e absolut fără cusur cum este văzut şi pus la loc de cinste fiecare bob de piper, însemnând tot atâta perfecţiune a emoţiei şi dând credit acestui fel de a vedea lumea, mai presus decât orice original. Astfel, uiţi pe dată că personajele n-au idei serioase şi eşti curios să afli mai degrabă: cum se fac frigănelele cu caimac, supa din coadă de vacă sau ardeiul în sos de nucă; se câştigă, per ansamblu, o imagine nefisurată a Mexicului, o pictură naivă şi pulsatilă vrâstată cu viraje de erotism la fiecare pas şi îmbucătură.
Din punctul meu de vedere, mai există ceva care încheagă şi asortează între ele divergenţele de construcţie: portretul Titei. Fiinţa senzuală şi blândă, răzvrătită şi statornică, visătoare şi înţeleaptă care este Tita reuşeşte cumva să păstreze în jurul ei o atmosferă de bun-gust; uneori tristă, este lipsită de orice ostentaţie, reuşind să fie concomitent supusă, rafinată şi pasională. Ca o supraetajare în plan concret, străbătută continuu de un frig ce o face să împletească o pătură uriaşă, în care vâră tot soiul de sobe şi şeminee la care visează şi cu care acoperă cerul; nu ştiu dacă Penelopa ar fi putut-o întrece.
Repet: dacă voi face vreodată plăcinte, voi reciti cartea, cu speranţa ca vrăjile Titei să plonjeze amabil în blatul meu. Dacă mă voi mulţumi cu o simplissimă ciocolată caldă, voi sta să mă asigur că apa are temperatura cea mai potrivită pentru o ciocolată comme il faut - există păreri foarte clare cum că lumea s-ar putea salva, măcar o dată, prin acest gest simplu; şi este unul dintre gesturile acelea făcute cu ochiul...




Citate:
- Despre vrajă :" Şi-a adus aminte ce-i spusese Nacha: atunci când doi sau mai mulţi oameni se certau în timp ce ea făcea tamales, acestea rămâneau crude. Puteai să le fierbi zile în şir, nu se făceau: erau supărate. În astfel de cazuri trebuia să le cânţi, ca să se liniştească şi să fiarbă. Tita s-a gândit că acelaşi lucru o fi valabil şi în cazul fasolei, care asistase la cearta ei cu Rosaura. Drept care nu i-a rămas decât să-şi schimbe dispoziţia şi să-i cânte fasolei cu multă dragoste. "
- Despre reţete:" Cerneala se face amestecând 8 uncii de gumă arabică, 5 uncii şi jumătate de gogoşi de ristic, 4 uncii de sulfat de fier, 2 uncii şi jumătate de lemn campeche şi o jumătate de uncie de sulfat de cupru. Pentru cerneala aurie cu care se împodobesc marginile plicurilor e nevoie de o uncie de orpiment şi una de sticlă pisată foarte fin; aceste pulberi se amestecă cu 5 sau 6 albuşuri bătute spumă, până rămâne totul limpede ca apa. În fine, ceara pentru sigiliu se face topind o livră de răşină, o jumătate de livră de smirnă, o jumătate de sacâz şi una de cinabru. Când s-a topit totul se răstoarnă pe o masă unsă cu ulei de migdale dulci şi, înainte de a se răci, se taie în formă de beţigaşe sau tablete. "